Conf. dr. Călin Silişte, medic primar cardiolog, a declarat într-un interviu acordat 360medical.ro că procedura ablaţiei, care se adresează mai ales acelor pacienţi cu simptome invalidante cauzate de aritmii (palpitaţii care sunt resimţite profund neplăcut de către pacient, cu recurenţe frecvente), are ca scop îmbunătăţirea calităţii vieţii (mai ales scăderea recurenţelor palpitaţiilor), dar nu există date care să demonstreze că prelungeşte viaţa sau scade riscul de evenimente adverse majore cardiovasculare.
Specialistul subliniază că rata de complicaţii asociate procedurii variază între 4,5-7%, doar 2-3% fiind grave, şi se consideră că apar mai ales la pacienţi în vârstă (> 80 ani), cu comorbidităţi (DZ, BPOC, boală arterială periferică, coagulopatii) şi atunci când experienţa operatorului este mică.
Interviul complet cu domnul conf.dr Călin Silişte, medic primar cardiolog din cadrul Spitalului Universitar de Urgenţă Bucureşti:
Ce presupune procedura? În ce constă tehnica cu radiofrecvenţă?
Procedura presupune ca pacientul să fie lungit pe o masă de radiologie, într-o sală special amenajată. Nu se face anestezie generală, dar se administrează un tratament sedativ şi de calmare a durerii (antalgic); intervenţia durează în general 2-3 ore, dar poate dura şi până la 5 ore în cazurile mai complicate.
Examenul provoacă rareori durere semnificativă, dar trecerea curentului de radiofrecvenţă este uneori acompaniată de o senzaţie de arsură toracică.
Puncţiile venoase iniţiale se realizează de obicei la nivelul venelor femurale. Cateterele (standard în număr de 3) sunt următoarele: un cateter de ablaţie şi unul diagnostic introduse în atriul stâng prin puncţie transseptală, adică prin perforarea septului interatrial care la majoritatea pacienţilor este intact şi al treilea introdus în sinusul coronar.
Intraprocedural se administrează medicamente anticoagulante (heparină) intravenos, pentru a preveni formarea cheagurilor în partea stângă a inimii care ar putea determina complicaţii precum: accident vascular cerebral sau infarct miocardic; este de remarcat însă că riscul acestor complicaţii nu poate fi exclus.
Cateterele sunt manevrate în interiorul cavităţilor cardiace sub dublu control: radiologic (cu utilizarea de raxe X) şi cu ajutorul unor sisteme de mapping electroanatomic (care nu utilizează raze X). La sfârşitul procedurii se poate administra un antidot al heparinei (protamina).
Pentru a se evita sângerarea locală se face o compresie la nivelul puncţiiilor la sfârşitul procedurii. După terminarea procedurii pacientul trebuie să stea la pat lungit fără a mişca piciorul câteva ore şi se fac controale EKG repetate.
Curenţii de radiofrecvenţă cu care se realizează ablaţia sunt transmişi la inimă prin intermediul unui cateter-cablu electric, acoperit de un izolant de plastic, în scopul de a provoca la capătul acestuia o arsură de mici dimensiuni; prin repetarea aplicaţiilor se realizează o linie în jurul orificiilor de vărsare a venelor pulmonare care sunt în acest fel izolate de atriul stâng.
Ce beneficii sunt aşteptate: Ablaţia se adresează mai ales acelor pacienţi cu simptome invalidante, datorate acestei aritmii, ca de exemplu: palpitaţii care sunt resimţite profund neplăcut de către pacient, cu recurenţe frecvente.
În prezent, indicaţia este rezervată de principiu pentru cazurile la care tratamentul antiaritmic (cu medicamente) este puţin sau deloc eficace în prevenţia episoadelor de FA, dar în cazuri selecţionate pot fi candidaţi la ablaţie şi pacienţi care nu doresc administrarea de tratament antiaritmic.
Ablaţia are ca scop îmbunătăţirea calităţii vieţii (în mod principal prin scăderea recurenţelor palpitaţiilor), dar nu există date care să sugereze sau să demonstreze că ablaţia prelungeşte viaţa sau că scade riscul de evenimente adverse majore cardiovasculare (ca de exemplu, infarct miocardic, accident vascular cerebral, insuficienţă cardiacă etc).
Care este rata de succes a acestei proceduri?
Rezultatele ablaţiei FA, cu metodologia actuală, sunt diferite de la pacient la pacient. Succesul procedural apreciat prin menţinerea unui ritm cardiac fără episoade de tahiaritmii simptomatice este de aproximativ 70% per global la 1 an (FA paroxistică şi persistentă), cu o proporţie mică de pacienţi (11-23 %) care necesită o a 2-a procedură; aceste procente sunt în ameliorare netă în ultimii ani comparativ cu datele mai vechi.
Se apreciază că succesul este cu 50% mai mare la FA paroxistică faţă de formele persistente, întrucât procentul recidivelor este strâns legat de durata aritmiei.
Rezultatele sunt influenţate de o serie de factori, printre care cei mai importanţi sunt: durata FA, dimensiunile atriului stâng, disfuncţia ventriculului stâng, prezenţa unor comorbidităţi (cardiopatii structurale, diabet zaharat, obezitate, HTA).
De asemenea, fibroza atrială detectată la rezonanţă magnetică este un factor independent de recurenţă şi de progresie a bolii (FA). Rezultatele cele mai bune sunt azi la pacienţi relativ tineri (sub 60 ani), cu FA paroxistică, pe cord fără afectare structurală.
Ce riscuri asociază?
Complicaţiile (cardiace, pulmonare, neurologice, digestive sau vasculare) pot fi clasificate în minore, moderate şi severe.
Per global, rata lor variază între 4,5-7%, doar 2-3% fiind grave, şi se consideră că apar mai ales la pacienţi în vârstă (> 80 ani), cu comorbidităţi (DZ, BPOC, boală arterială periferică, coagulopatii) şi atunci când experienţa operatorului este mică (de exemplu, < 25/intervenţii/operator/an).
Cea mai severă complicaţie cardiacă este tamponada, cu o prevalenţă de aproximativ 1-2%, majoritatea cazurilor fiind însă tratabile prin pericardiocenteză, fără consecinţe ulterioare grave. Mortalitatea legată de procedură este de 0,2-0,46 %.
