Practica clinică acceptată pentru utilizarea beta-blocantelor pe termen lung cu scopul de a reduce riscul de noi atacuri de cord sau de deces nu pare să fie justificată la pacienţii care nu au insuficienţă cardiacă, sugerează un studiu de amploare. Cercetătorii nu au constatat nicio diferenţă în ceea ce priveşte aceste riscuri între pacienţii care au luat beta-blocante la mai mult de un an de la infarctul miocardic şi cei care nu au luat aceste medicamente.
Beta-blocantele sunt o clasă de medicamente utilizate cu precădere pentru a gestiona ritmurile cardiace anormale, precum şi angina pectorală şi hipertensiunea arterială.
Medicamentele sunt prescrise în mod obişnuit după un infarct miocardic pentru a reduce riscul de recidivă şi alte complicaţii cardiovasculare, o practică denumită prevenţie secundară.
Dar nu este clar dacă aceste medicamente sunt justificate la pacienţii care nu suferă de insuficienţă cardiacă sau de o complicaţie potenţial fatală infarctului, cunoscută sub numele de disfuncţie sistolică ventriculară stângă (DSVS) după primul an.
Cele mai multe dintre dovezile actuale se bazează pe rezultatele unor studii clinice care au precedat schimbările majore în îngrijirea de rutină a pacienţilor cu infarct miocardic, explică cercetătorii.
Pentru a consolida baza de dovezi, cercetătorii s-au bazat pe 43.618 adulţi care au suferit un infarct între 2005 şi 2016, care au necesitat tratament spitalicesc, şi ale căror date au fost introduse în registrul naţional suedez pentru boli coronariene (SWEDEHEART).
Niciunul dintre aceşti pacienţi nu avea insuficienţă cardiacă sau DSVS: 34.253 dintre ei au primit prescripţii de beta-blocante şi încă mai luau aceste medicamente la 1 an după externarea din spital; 9365 nu primiseră aceste medicamente.
În studiu, vârsta medie a fost de 64 de ani şi aproximativ 1 din 4 erau femei.
Cercetătorii au vrut să afle dacă existau diferenţe între cele două grupuri în ceea ce priveşte decesele din orice cauză şi ratele de infarct ulterioare, revascularizare - o procedură pentru a restabili fluxul sanguin către părţi ale inimii - sau internarea în spital pentru insuficienţă cardiacă.
Datele în timp real au arătat că tratamentul pe termen lung cu beta-blocante nu a fost asociat cu rezultate cardiovasculare îmbunătăţite pe parcursul unei perioade medii de monitorizare de 4,5 ani.
Aproximativ 6475 (19%) dintre cei care luau beta-blocante şi 2028 (22%) dintre cei care nu luau beta-blocante au murit din orice cauză, au suferit un alt atac de cord, au avut nevoie de revascularizare neprogramată sau au fost internaţi în spital pentru insuficienţă cardiacă.
După luarea în considerare a factorilor potenţial influenţi, inclusiv datele demografice şi afecţiunile coexistente relevante, cercetătorii nu au descoperit nicio diferenţă vizibilă în ceea ce priveşte ratele acestor evenimente între cele două grupuri.
Studiul a fost unul observaţional şi, ca atare, nu poate stabili cauza, şi, deşi este cel mai mare studiu de acest gen de până acum, constatările trebuie privite în contextul anumitor limitări, recunosc cercetătorii.
Pacienţii nu au fost repartizaţi la întâmplare la tratament; au fost incluse doar anumite rezultate cardiovasculare; nu a existat nicio indicaţie cu privire la cât de constant îşi luau pacienţii medicamentele şi nici informaţii despre calitatea vieţii legate de sănătate.
Au existat însă unele diferenţe între cele două grupuri în ceea ce priveşte factorii cunoscuţi ca influenţând riscul de rezultate cardiovasculare slabe.
După cum subliniază cercetătorii, beta-blocantele sunt asociate cu mai multe efecte secundare, cum ar fi depresia şi oboseala, aceştia sugerând necesitatea reevaluării valorii tratamentului pe termen lung cu aceste medicamente la pacienţii cu infarct miocardic care nu au insuficienţă cardiacă (DSVS), sugerează ei.
„În ciuda dovezilor solide că beta-blocantele pe termen lung pot îmbunătăţi rezultatele după (un infarct miocardic), nu s-a ştiut până acum dacă acest beneficiu se aplică pacienţilor cu risc mai scăzut care iau alte terapii şi care au o inimă care funcţionează normal", au subliniat într-un editorial care a analizat rezultatele, profesorul Ralph Stewart şi doctorul Tom Evans, de la Green Lane Cardiovascular Services, din Auckland, Noua Zeelandă.
Cei doi subliniază că „recomandările privind durata tratamentului cu betablocante sunt variabile sau absente, deoarece această chestiune nu a fost evaluată în mod specific în studiile clinice. Cei mai mulţi pacienţi iau medicamente zilnice timp de mulţi ani după un )infarct) deoarece cred că sunt benefice"
Potrivit acestora studiul ridică o întrebare importantă direct relevantă pentru calitatea îngrijirii: beneficiază pacienţii cu o inimă normală funcţională de un tratament cu beta-blocante pe termen lung după un infarct miocardic?
Cei doi cred că pentru a răspunde la această întrebare sunt necesare mai multe dovezi din studii clinice randomizate de mari dimensiuni.
Rezultatele au fost publicate marţi, în revista Heart.
