Problemele comune ale urechii, nasului şi gâtului la copiii preşcolari pot fi legate, mai târziu, de riscul de autism, potrivit unui nou studiu. Identificarea şi tratamentul timpuriu al afecţiunilor ORL ar putea îmbunătăţi calitatea vieţii acestor copii şi ar putea contribui la clarificarea unora dintre originile autismului, spun cercetătorii.
Copiii mici cu probleme comune ale urechii, nasului şi gâtului (ORL) pot prezenta un risc ulterior de autism sau niveluri ridicate de trăsături demonstrabile ale autismului, sugerează o cercetare publicată online luni, în revista cu acces liber BMJ Open.
Cauzele autismului implică, cel mai probabil, o interacţiune între factori genetici, de mediu şi biologici, iar originile fiecărei trăsături de autism pot fi, de asemenea, diferite, notează cercetătorii.
Cercetările anterioare sugerează că afecţiunile ORL, cum ar fi infecţii ale urechii (otita seroasă) şi tulburările de respiraţie în timpul somnului, ar putea avea un rol în dezvoltarea autismului.
Majoritatea acestor dovezi se bazează pe dosarele de sănătate, ceea ce ar fi putut să influenţeze aceste constatări, deoarece părinţii copiilor cu suspiciune de autism ar putea fi mai predispuşi decât alţi părinţi să solicite ajutor medical pentru copilul lor, explică cercetătorii.
Pentru a evita acest lucru, cercetătorii s-au bazat pe participanţii la studiul pe termen lung Children of the 90s, cunoscut şi sub numele de Avon Longitudinal Study of Parents and Children (ALSPAC).
Studiul a urmărit starea de sănătate a peste 14.000 de copii încă de la naştere şi pe cea a părinţilor lor de la începutul anilor 1990 încoace.
Recenta analiză se bazează pe date complete pentru peste 10.000 de copii mici care au fost monitorizaţi îndeaproape pe parcursul primilor 4 ani.
Mamele acestora au completat 3 chestionare la vârsta de 18, 30 şi 42 de luni, care au fost concepute pentru a înregistra frecvenţa a 9 semne şi simptome diferite legate de ureche, nas şi gât, precum şi orice probleme de auz.
De asemenea, acestea au completat 3 chestionare când copiii lor aveau puţin peste 3, aproape 6 şi 9 ani.
Chestionarele au fost concepute pentru a identifica coerenţa vorbirii, problemele sociale şi de comunicare, comportamentele repetitive şi anormale şi sociabilitatea, trăsături care sunt caracteristice autismului.
Diagnosticul de autism a fost confirmat, printre altele, din dosarele educaţionale şi din feedback-ul părinţilor.
Au fost efectuate ajustări pentru 10 factori „de mediu" potenţial influenţi: naşterea timpurie sau târzie; sexul; numărul de sarcini anterioare ale mamei care s-au soldat cu un copil viu sau mort la naştere; alăptarea; depresia postnatală; realizările educaţionale ale mamei; fumatul mamei la 18 săptămâni de sarcină; încrederea mamei în sine; expunerea copilului la fumul de tutun din mediul înconjurător la 15 luni; frecventarea de către copil a unei creşe/grădiniţe până la vârsta de 30 de luni.
În total, 177 de copii au avut un diagnostic probabil de autism: 139 de băieţi şi 38 de fete. Cei cu trăsături de autism au fost identificaţi ca fiind cei 10% din eşantion cu cele mai mari scoruri ale trăsăturilor.
Dovezile timpurii de respiraţie pe gură, sforăitul, tragerea sau împungerea urechilor, urechi înroşite şi dureroase, auzul mai slab în timpul unei răceli şi un auz slab au fost asociate mai frecvent cu scoruri ridicate la fiecare dintre cele 4 trăsături ale autismului şi cu un diagnostic de autism.
Puroi sau secreţii lipicioase în urechi au fost, de asemenea, asociate cu autismul şi cu un discurs slab coerent.
Printre diferitele vârste testate, s-au observat asocieri puternice în special atunci când copilul avea între 30 şi 42 de luni.
Copiii cu scoruri ridicate la trăsături specifice autismului la 30 de luni aveau mai multe semne ORL.
Autismul în sine a fost asociat în mod semnificativ cu toate semnele, cu excepţia simptomelor de apnee în somn (respiraţie întreruptă în timpul somnului).
Luarea în considerare a celor 10 caracteristici de mediu a avut o influenţă redusă asupra rezultatelor.
De exemplu, copiii cu scurgeri din urechi au fost de peste 3 ori mai predispuşi la autism, în timp ce cei cu deficienţe de auz în timpul unei răceli au fost de peste două ori mai predispuşi, iar copiii care nu reuşeau să reacţioneze la zgomotele din apropiere au fost de peste 6 ori mai predispuşi să aibă autism la această vârstă.
„Aceste semne şi simptome ORL sunt foarte frecvente în copilărie şi majoritatea copiilor care le experimentează nu ajung să fie diagnosticaţi cu autism" subliniază cercetătorii.
De exemplu, din grupul de aproximativ 1.700 de copii care sforăiau la vârsta de 30 de luni, majoritatea (1.660) nu au fost diagnosticaţi ulterior cu autism, au precizat ei.
Cercetătorii recunosc diverse limitări, inclusiv retragerea unor copii de la monitorizările ulterioare, aşa cum se întâmplă în orice studiu pe termen lung, şi lipsa de diversitate etnică în rândul participanţilor la Children of the 90s, ceea ce limitează aplicabilitatea mai largă a constatărilor.
Mai mult, copiii nu au fost examinaţi în mod consecvent pentru a determina un diagnostic de autism; în schimb, a fost folosită o strategie de evaluare a probabilităţii unui diagnostic folosind o varietate de surse diferite.
Cu toate acestea, autorii concluzionează că asocierile pe care le-au găsit „pot fi importante deoarece (1) aceste semne auditive şi respiratorii pot fi markeri timpurii ai unui risc crescut de autism, (2) pot oferi informaţii asupra originilor autismului sau (3) pot evidenţia afecţiuni concomitente care, dacă sunt tratate, pot duce la o calitate mai bună a vieţii copiilor cu autism".
Potrivit autorilor, studiul se adaugă la dovezile conform cărora, în comparaţie cu o populaţie tipică de aceeaşi vârstă, simptomele timpurii ale urechii şi căilor respiratorii superioare sunt mai frecvente la cei diagnosticaţi ulterior cu autism sau cu niveluri extreme de trăsături autiste.
Totuşi, oamenii de ştiinţă avertizează că, nu este posibil să se stabilească dacă aceste afecţiuni ORL au un rol cauzal în dezvoltarea unor trăsături din spectrul autist sau sunt legate de un factor nemăsurat.
