După rezultatele unui studiu recent, cercetători din Spania propun drept mod dominant de transmitere pentru variola maimuţei, în ţările în care virusul nu este endemic, contactul piele pe piele, şi nu căile respiratorii. Spania este prima ţară din Europa care a înregistrat decese cauzate de variola maimuţei (monkeypox).
Variola maimuţei este o infecţie virală rară, provocată de un virus care aparţine familiei poxvirusurilor. Acestea se transmit direct sau indirect de la animale la om, având un grad crescut de rezistenţă în mediul uscat sau la temperaturi ridicate, fiind astfel persistente pentru o perioadă mai lungă de timp pe suprafeţele infectate.
Însă, în ciuda rezistenţei virusului, variola maimuţei nu este o boală foarte contagioasă, pentru că răspândirea virusului de la om la om necesită un contact direct prelungit.
Infecţia de origine zoonotică are simptome asemănătoare gripei, şi se caracterizează printr-o serie de simptome distincte, precum starea febrilă însoţită de erupţii cutanate dureroase.
Cursul clinic al variolei maimuţei la om poate fi modificat de mai mulţi factori, inclusiv sursa şi calea de infectare, vaccinarea anterioară împotriva variolei, vârstă, sarcină şi imunosupresie (inclusiv infecţia cu HIV).
Răspândirea globală a variolei maimuţei în rândul bărbaţilor care fac sex cu bărbaţi (BSB) a indicat contactul sexual ca fiind modul de transmitere pentru variola maimuţei la om.
O echipă de cercetători spanioli, conduşi de Eloy José Tarín-Vicente, au publicat în urmă cu o săptămână, în revista online, The Lancet, date utile privind comportamentul sexual, prezentarea clinică şi rezultatele virusologice, în urma unui studiu pe 181 de pacienţi confirmaţi cu variola maimuţei, selectaţi din trei clinici de sănătate sexuală din Spania.
Participanţii la studiu au avut o vârstă medie de 37·0 ani (IQR 31·0–42·0), 166 (92%) au fost identificaţi ca bărbaţi homosexuali, bărbaţi bisexuali, sau BSB, şi 15 (8%) identificaţi ca bărbaţi heterosexuali sau femei heterosexuale. Dintre aceştia 161 (89%) erau spanioli sau din America Centrală şi de Sud (20 [11%] dintre participanţi erau de alte etnii sau aceste date au lipsit]).
Infecţiile cu variola maimuţei au fost legate de o expunere sexuală anterioară, iar media numărului de parteneri din ultimele 3 luni a fost 6·5 (IQR 3·0–16·0).
Între participanţi, 72 (40%) au fost seropozitivi (dintre care 71 [99%] erau pe terapie antiretrovirală [ART]), 31 (17%) au avut concomitent şi infecţii cu transmitere sexuală, şi 57 (31%) au consumat droguri recreative în timpul sexului.
Tipurile de practici sexuale raportate au fost de tip sex oral insertiv (160 [88%] participanţi), sex oral receptiv (158 [87%]), sex anal insertiv (131 [72%]), sex anal receptiv (108 [60%]) şi sex vaginal insertiv (11 [6%]).
Un număr de 32 (18%) participanţi fuseseră vaccinaţi împotriva variolei copilăriei.
Variola maimuţei a fost detectată prin teste PCR la 178 (99%) din 180 de probe pentru leziuni cutanate, 43 (78%) din 55 de probe anale şi 82 (70%) din 117 după probe prelevate din gât.
După o perioadă medie de incubaţie de 7·0 zile (IQR 5·0-10·0), toţi participanţii au dezvoltat leziuni cutanate, în principal anogenital (în 141 [78%] participanţi), şi în regiunile orale şi periorale (78 [43%]).
Un număr de 94 (52%) de participanţi nu au avut simptome sistemice distincte iar 70 (39%) dintre aceştia au dezvoltat complicaţii care au necesitat tratament medical, în principal proctită dureroasă, amigdalită, edem penian, şi abcese cutanate.
Comparativ cu alte tipuri de practici sexuale, sexul receptiv anal a fost asociat cu o frecvenţă mai mare a simptomelor virale, 67 (62%) din 108 comparativ cu 16 (28%) din 58; p<0·0001, şi incidenţă crescută de proctită, 41 (38%) comparative cu 4 (7%); p<0·0001, dar fără nicio diferenţă semnificativă în perioada de incubaţie.
De asemenea, 18 (95%) din cei 19 participanţi cu amigdalită ulcerativă practicaseră sex receptiv oral. Încărcătura virală a fost mai mare în probele prelevate din leziunile cutanate decât din probele din gât, cu o valoare medie pentru pragul limită al ciclului de 23 (SD 4) comparativ cu 32 (6); p<0·0001.
A fost nevoie, în medie, de 10 zile (IQR 7-13) de la debutul leziunilor pentru formarea unei cruste uscate, iar rezultatele clinice nu au fost diferite la participanţii cu HIV şi vaccin antivariolic administrat în copilărie.
Concluziile studiului sunt similare cu alte studii din ţări în care variola maimuţei nu este endemică.
Nu au existat până în prezent raportări pentru proctită, din ţările în care variola maimuţei este endemică, dar au fost raportate simptome atipice, în Nigeria, precum erupţii cutanate pe organele genitale ca prim simptom, şi lipsa stării febrile distincte.
Contactul sexual a fost suspectat ca mod de transmitere în timpul epidemiei de variola maimuţei din 2017, în Nigeria, dar acest lucru nu a fost dovedit.
Lipsa unei protecţii complete a celor vaccinaţi în copilărie împotriva variolei, aşa cum s-a observat în studiul recent nu este neobişnuit.
Similar cu alte studii din afara ţărilor în care variola maimuţei este endemică, starea HIV nu a afectat clinic rezultatele în cazul infectării cu variola maimuţei.
În schimb, pacienţii din Nigeria cu variola maimuţei care erau HIV pozitiv au avut niveluri scăzute de celule CD4 şi o boală mai severă.
Studii suplimentare sunt necesare pentru a înţelege dacă există vreun beneficiu protector a terapiei antiretrovirale (ART) în rândul pacienţilor cu o coinfecţie cu HIV şi virusul uman al variolei maimuţei.
Alte două studii observaţionale privind cursul clinic al variolei maimuţei la om au fost publicate recent, şi deşi constatările lor sunt în mare măsură similare cu cele din acest studiu, există unele diferenţe.
În studiul echipei JP Thornhill, au fost înscrişi 528 de pacienţi cu variola maimuţei, din 16 ţări din afara regiunilor în care virusul este endemic.
Virusul a fost detectat la 29 dintre cele 32 de probe de material seminal, deşi autorii au notat observaţia conform căreia nu s-a ştiut dacă ADN-urile virale detectate în aceste specimene erau competente pentru replicare. Rezultatele au arătat că au existat complicaţii cum ar fi leziuni conjunctivale, leziuni acute ale rinichilor şi afecţiuni asemănătoare miocarditei, care nu au fost observate în studiul echipei Tarín-Vicente.
Un alt studiu, a investigat 197 de pacienţi cu variola maimuţei în Londra, Marea Britanie, şi a descris o apariţie bifazică a leziunilor, câţiva pacienţi cu mai mult de 100 de leziuni (opt [4·1%] participanţi) şi un pacient cu perforaţie rectală gestionată conservator.
Studiul echipei Tarín-Vicente a raportat constatări noi privind anumite tipuri de practici sexuale (de exemplu, sex receptiv anal) şi modul în care aceste practici au fost legate de rezultatele clinice (proctită întâlnită mai frecvent şi simptome sistemice).
Comparativ cu studiile din ţările unde variola maimuţei nu este endemică, studiul echipei TarínVicente a folosit o dimensiune mai mare a eşantionului (n = 144) pentru a defini setul de simptome virale şi perioada de incubaţie a variolei maimuţei, şi pentru a estima diferenţele în încărcătură virală, în legătură cu diferite regiuni cutaneo-mucoase.
Pe baza antecedentelor de expunere sexuală, a leziunilor predominant cutanate anogenitale şi a încărcăturilor virale mai mari la nivelul pielii faţă de probele luate din gât, autorii studiului au propus drept mod dominant de transmitere pentru variola maimuţei contactul piele pe piele, şi nu calea respiratorie, în ţările în care virusul nu este endemic.
Limitările studiului echipei TarínVicente ar fi faptul că nu au testat alte fluide din organism, cum ar fi sângele şi sperma, şi astfel a rămas încă neclar dacă aceste fluide contribuie la transmiterea variolei maimuţei.
De asemenea, autorii nu au evaluat modificările longitudinale ale pragurilor valorice, care ar putea indica valori limită (vârfuri) diferite în funcţie de locurile diferite ale leziunilor, ţinând cont de istoricul natural al variolei maimuţei la om.
Acest recent studiu ajută la o mai bună înţelegere a simptomelor clinice şi a caracteristicilor epidemiologice ale variolei maimuţei la om, în ţările în care virusul nu este endemic, în special în privinţa relaţiei dintre comportamentul sexual şi evoluţia clinică a bolii.
Autorii spun că este nevoie însă de studii clinice prospective viitoare pentru a defini pe deplin specificul istoricului natural al variolei maimuţei la om, pentru toate ţările afectate.
Întrucât variola maimuţei a fost declarată de către Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) o urgenţă de sănătate publică, este necesară o colaborare globală pentru a înţelege şi aborda factorii specifici care au dus la răspândirea virusului variolei maimuţei şi pentru a consolida intervenţiile, a asigura supravegherea şi a îmbunătăţi gradul de conştientizare şi abilităţile de gestionare, prevenire şi control clinic al infecţiilor, în special în rândul lucrătorilor din domeniul sănătăţii, unde trebuie abordată stigmatizarea şi discriminarea celor mai afectate grupuri sociale şi trebuie asigurat accesul echitabil la tratamente şi vaccin, au mai scris autorii articolului care însoţeşte studiul spaniol.
Spania este prima ţară din Europa care a înregistrat decese cauzate de variola maimuţei, între ţările în care virusul nu este endemic.
Într-un raport recent al directorului Institutului Naţional de Microbiologie din Spania, dr. Isabel Jado, se arăta că cele două decese din această ţară s-au înregistrat la bărbaţi cu vârste cuprinse între 44 şi 31 de ani. Bărbaţii nu se cunoşteau şi nu erau din aceeaşi zonă. Înainte de a se infecta cu variola maimuţei ei au fost sănătoşi, cu niciun factor de risc pentru boli severe, cum ar fi un sistem imunitar slăbit.
Cei doi bărbaţi au dezvoltat encefalită (umflarea creierului), care poate fi declanşată de infecţii virale, au intrat în comă şi au murit.
Conform celor mai recente cifre ale Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (OMS), pe lângă cele două decese cauzate de variola maimuţei în Spania, s-au mai înregistrat un deces în Brazilia, unul în Ecuador şi unul în India, în ţările în care virusul nu este endemic.
Virusul este endemic în vestul şi centrul Africii şi a fost rareori detectat în alte regiuni până în luna mai 2022.
Directorul Centrului pentru Controlul şi Prevenirea Bolilor din Africa (CDC Africa), Ahmed Ogwell, a declarat că sexul BSB „nu este relevant" în cazurile de variola maimuţei din această regiune.
