Pentru o lungă perioadă de timp s-a presupus că între 5 şi 6% dintre copii suferă de tulburare de hiperactivitate cu deficit de atenţie (ADHD). Dar ratele, în practică, sunt adesea mai mari, spun experţii. Centrele americane pentru controlul şi prevenirea bolilor estimau prevalenţa la 11,4% la copii, în 2022.
Tulburare de deficit de atenţie şi hiperactivitate cu control deficitar al impulsurilor, acestea sunt cele mai frecvente simptome ale ADHD, tulburarea de hiperactivitate cu deficit de atenţie.
Încă din 1775, un medic german a descris modul în care unii copii aveau mari dificultăţi în a-şi menţine concentrarea.
„Fiecare muscă care bâzâie, fiecare umbră, fiecare sunet şi amintire îi distrage atenţia către alte gânduri. Chiar şi propria sa imaginaţie îl distrează cu mii de mici farse", scria Melchior Adam Weikard într-un manual medical, tradus dintr-un număr al revistei medicale suedeze Läkartidningen despre ADHD.
Pe parcursul următoarelor două secole, au fost publicate descrieri repetate ale modului în care principalele simptome ale ADHD apar adesea împreună. Aceste descrieri se bazau pe observaţiile de la acea vreme şi numai la băieţi.
În mod similar, atunci când criteriile de diagnostic au fost elaborate în anii 1970, acestea au fost concepute astfel încât să surprindă simptomele observate la băieţi. Şi, iniţial, au fost diagnosticaţi în principal băieţi.
De atunci, cercetările asidue au produs o imagine mai nuanţată. Specialiştii ştiu acum că, ADHD apare la ambele sexe şi nu doar la copii ci şi la adulţi. De asemenea, se ştie că există diferenţe între sexe şi variaţii de vârstă în ceea ce priveşte modul în care se manifestă simptomele (a se vedea caseta alăturată).
Este bine cunoscut faptul că ADHD poate varia în gravitate şi că există diferite forme ale acestei afecţiuni. Unele persoane se luptă doar cu atenţia. Aceasta se numeşte ADD, mai frecventă la fete şi descoperită la o vârstă medie mai înaintată decât ADHD.
ADHD are, de asemenea, o comorbiditate cu alte diagnostice, ceea ce o face să fie o afecţiune foarte eterogenă.
Diagnosticul oferă puţine îndrumări celor care doresc să înţeleagă dificultăţile cu care se confruntă o persoană cu ADHD.
ADHD, un diagnostic din ce în ce mai frecvent?
Această afecţiune eterogenă a devenit în prezent mult mai frecventă. De exemplu, în Suedia, creşterea a fost „excepţională” începând din 2006, conform datelor Consiliului Naţional suedez pentru Sănătate şi Bunăstare.
Consiliul oferă o revizuire a statisticilor în raportul său Diagnosticarea şi tratamentul medical al ADHD.
Consiliul suedez de sănătate şi bunăstare raportează că, în 2022, 10,5% dintre băieţi şi 6% dintre fete, cu vârste cuprinse între 10 şi 17 ani, au primit un diagnostic de ADHD, ceea ce reprezintă cu 50% mai mult decât în 2019. Autoritatea suedeză prognozează că ratele vor ajunge la 15% pentru băieţi şi 11% pentru fete, înainte să se stabilizeze.
Deci de ce există o creştere foarte accentuată a numărului de diagnostice? Se pare că tot mai multe persoane se încadrează în criteriile de diagnostic, chiar dacă prevalenţa simptomelor rămâne aproximativ la acelaşi nivel.
Au devenit problemele de concentrare şi neliniştea volatilă mult mai frecvente în decursul a câteva decenii?
„Nu”, spune profesorul Sven Bölte, profesor de ştiinţe psihiatrice pentru copii şi adolescenţ, şi director al KIND, un centru de excelenţă pentru cercetare, dezvoltare şi formare în domeniul dizabilităţilor neuropsihiatrice la Institutul Karolinska.
„Simptomele despre care vorbim - tulburarea de deficit de atenţie, hiperactivitatea şi lipsa controlului impulsurilor - nu au devenit mai frecvente. Prevalenţa acestor trăsături ADHD pare să fie destul de constantă în rândul populaţiei”, spune el într-un articol recent.
Mai multe studii suedeze au susţinut acest lucru. Acestea se bazează pe date din Registrul suedez al gemenilor ce includ evaluări ale copiilor în vârstă de nouă ani, realizate prin interviuri telefonice cu părinţii.
Evaluările se referă la simptome de bază, cum ar fi cât de uşor le este copiilor să asculte, să stea liniştiţi în clasă sau să-şi aştepte rândul ca să răspundă.
Răspunsurile sunt sintetizate într-o evaluare a simptomelor ADHD. Conform evaluărilor, care acoperă copiii născuţi începând cu 1992, prevalenţa trăsăturilor ADHD a rămas relativ stabilă în timp.
„Nu cred că cineva este diagnosticat cu ADHD fără niciun simptom. Cu toate acestea, unele persoane care au probleme cu concentrarea, nivelul de activitate şi capacitatea de a-şi structura munca sau studiile ar putea fi ajutate prin intervenţii destul de minore. Dacă am putea învăţa să recunoaştem acest lucru în şcoli şi la locul de muncă, fără ca cineva să aibă nevoie de un diagnostic, am putea reveni la un nivel în care doar cele mai pronunţate cazuri primesc un diagnostic, aşa cum era odată”, spune Bölte.
Care ar putea fi totuşi motivele din spatele acestor creşteri? Experţii indică opt cauze posibile, dintre care multe se suprapun şi interacţionează între ele.
Diagnostice multiple făcute la aceeaşi persoană
Anterior, medicii erau recomandaţi de manualele de diagnostic şi instruiţi să limiteze diagnosticele la o persoană la cel mai important şi să nu facă deloc anumite combinaţii de diagnostice - de exemplu, autism şi ADHD.
În prezent, se recomandă şi este o practică obişnuită în sectorul sănătăţii mintale să se facă cât mai multe diagnostice necesare pentru a descrie şi acoperi în mod semnificativ simptomele şi provocările unei persoane, explică Sven Bölte.
Diagnosticul necesită simptome durabile
Simptomele care caracterizează ADHD nu sunt unice pentru această afecţiune. Oricine poate fi uneori deconcentrat, agitat sau impulsiv. Pentru ca un diagnostic de ADHD să fie pus, problemele trebuie să fie semnificativ mai mari şi mai persistente decât ceea ce este considerat normal.
O parte importantă a unei evaluări ADHD este interviul de investigaţie realizat de un psiholog sau psihiatru. Împreună cu alte informaţii colectate, acesta oferă răspunsuri la întrebarea dacă sunt îndeplinite criteriile de diagnostic.
Pentru ca criteriile de diagnostic să fie îndeplinite, simptomele trebuie să existe de cel puţin şase luni şi să fi apărut înainte de vârsta de 12 ani.
Acestea nu trebuie să poată fi explicate prin altceva, cum ar fi stresul sau anxietatea, care pot afecta, de asemenea, de exemplu, capacitatea de concentrare sau de planificare.
Provocările ar trebui să fie mai mari decât ceea ce se poate aştepta pentru vârsta respectivă şi să fie vizibile în mai multe contexte, cum ar fi acasă şi la şcoală.
Şi, mai important, problemele ar trebui să cauzeze o afectare funcţională în viaţa de zi cu zi. Astfel, chiar în criteriile de diagnostic se precizează că diagnosticul este pus într-un context, în raport cu modul în care funcţionează viaţa de zi cu zi.
Un teorie posibilă este că societatea s-a schimbat mai degrabă decât locuitorii ei, spune Sven Bölte.
„A devenit mai greu să ai trăsături de ADHD. Societatea noastră a devenit mai rapidă şi mai complexă, ceea ce creează dificultăţi pentru cei care au o percepţie slabă a timpului şi se luptă să îşi structureze munca sau studiile. În şcoală, de la o vârstă fragedă se aşteaptă ca elevii să rezolve sarcini în grup sau în cadrul unor proiecte; în timp ce sistemele de notare sunt neclare, nivelurile de libertate sunt greu de interpretat, iar personalul şi-a pierdut autoritatea. Acestea sunt, de asemenea, piese ale puzzle-ului unui număr tot mai mare de diagnostice”, spune el.
În plus, creşterea gradului de conştientizare a diagnosticului a dus la creşterea numărului de părinţi şi de cadre şcolare care solicită evaluări. În plus, creşterea a fost semnificativă în rândul femeilor, care anterior erau subdiagnosticate.
Creşterea cunoştinţelor şi a gradului de conştientizare de către profesionişti
În prezent, există o nouă generaţie de profesionişti care lucrează în servicii cu o mai mare conştientizare şi cunoaştere a ADHD.
Acest lucru a dus la depistarea mai timpurie şi la diagnosticarea ADHD în grupuri care anterior erau neglijate, în special fete şi femei - dar şi la adulţi, în general, spune specialistul.
Reducerea stigmatizării
În multe societăţi, ADHD este mult mai puţin stigmatizată decât înainte. Medicii au mai puţine îndoieli cu privire la stabilirea diagnosticului, iar cei care îl primesc se simt mai puţin stigmatizaţi.
Pentru tot mai multe persoane, ADHD are mai puţine conotaţii negative, devenind o parte naturală a identităţii oamenilor .
Societatea modernă solicită mai mult abilităţile cognitive
ADHD nu este o boală, ci o combinaţie defectuoasă de trăsături cognitive care există la niveluri mai funcţionale chiar şi în rândul populaţiei generale, cum ar fi „controlul atenţiei” (concentrarea) şi abilităţile de organizare şi autoreglare.
Societăţile moderne sunt rapide şi complexe, punând mari cerinţe pe aceste trăsături cognitive. Astfel, persoanele cu abilităţi mai mici decât media în aceste domenii cognitive cheie încep să facă eforturi pentru a face faţă cerinţelor zilnice şi ar putea primi un diagnostic de ADHD.
Aşteptări mai mari privind sănătatea şi performanţa
Aşteptările oamenilor cu privire la performanţele şi sănătatea lor şi ale celorlalţi sunt în creştere. Aşa-numitul „nivel social de referinţă” al sănătăţii şi performanţei medii este mai ridicat în prezent.
Prin urmare, oamenii îşi pot exprima mai devreme şi mai des îngrijorările cu privire la funcţionarea optimă proprie cât şi a celorlalţi şi pot presupune că ADHD ar putea fi o explicaţie, crede Bölte.
Schimbările din şcoli au dus la creşterea numărului de elevi cu dificultăţi
Şcolile au trecut prin schimbări substanţiale în modul în care predau, cum ar fi digitalizarea şi introducerea unei învăţări bazate mai mult pe proiecte şi grupuri, precum şi a unei educaţii mult mai autoghidate.
Aceste schimbări au condus la un mediu de învăţare mai puţin explicativ, inclusiv la cerinţe sporite privind motivaţia elevilor şi abilităţile lor cognitive, factori care pot face mai dificilă reuşita elevilor cu chiar şi doar câteva trăsături ale ADHD.
De asemenea, a determinat şcolile să trimită mai mulţi elevi pe care îi suspectează cu ADHD pentru evaluare.
Factorii de decizie politică acordă prioritate evaluării
În opinia specialistului suedez, politicienii din multe ţări încearcă să abordeze creşterea ratelor de diagnosticare, predominant prin a face evaluările de diagnostic mai accesibile, astfel încât indivizii să nu trebuiască să aştepte mult timp pentru a primi un diagnostic.
Deşi acest lucru este de înţeles, el alimentează numărul de diagnostice făcute şi nu se concentrează pe evitarea diagnosticelor, cum ar fi prin îmbunătăţirea modului în care copiii învaţă, îmbunătăţirea locurilor de muncă pentru a le face mai prietenoase pentru persoanele neurodivergente şi oferirea de sprijin fără a necesita ca o persoană să aibă un diagnostic.
Diagnosticul garantează accesul la sprijin şi resurse
În majoritatea societăţilor, serviciile sunt construite astfel încât doar un diagnostic clinic garantează accesul la sprijin şi resurse. Este adesea singura modalitate prin care persoanele şi familiile acestora pot obţine sprijin.
În general, nu se fac prea multe pentru persoanele fără un diagnostic, deoarece furnizorii de servicii nu sunt rambursaţi şi, prin urmare, sunt mai puţin obligaţi să ia măsuri.
Prin urmare, persoanele care au nevoie de sprijin sunt mai susceptibile de a căuta în mod activ un diagnostic. Iar profesioniştii sunt mai înclinaţi să le ofere asistenţă prin acordarea unui diagnostic, chiar dacă persoana nu îndeplineşte criteriile de diagnostic pentru ADHD - un fenomen numit „îmbunătăţire a diagnosticului”.
ADHD: Aceleaşi simptome se pot manifesta diferit
ADHD este o tulburare neuropsihiatrică. Principalele simptome ale ADHD, tulburarea de deficit de atenţie cu sau fără hiperactivitate/impulsivitate, se pot manifesta diferit.
- La băieţi, hiperactivitatea şi impulsivitatea s-ar putea manifesta, ca dificultate în a sta locului. La fete şi femei, simptomele pot fi mai verbale, cum ar fi întreruperea interlocutorului sau afirmarea de lucruri necugetate. La fete, hiperactivitatea poate fi, de asemenea, mai legată de abilităţile motorii fine, cum ar fi mestecarea unui stilou sau desfacerea unui cauciuc.
- La adulţi, hiperactivitatea se poate manifesta ca un sentiment interior de nelinişte, o incapacitate de a se linişti.
- Tulburarea de deficit de atenţie se manifestă în moduri similare la ambele sexe, atât la copii, cât şi la adulţi. Se poate manifesta ca o dificultate în a asculta şi a asimila informaţii.
- ADHD la persoanele în vârstă este mai puţin cercetată. Alte aspecte ale tulburării de deficit de atenţie pot apărea, cum ar fi uitarea. Uneori, aceasta poate fi confundată cu simptomele demenţei.
- Pentru un diagnostic de ADHD, simptomele trebuie să fie atât de severe încât să cauzeze un handicap în viaţa de zi cu zi. De asemenea, trebuie îndeplinite şi alte criterii pentru diagnostic (citiţi mai multe în textul principal).
- Există şi alte simptome comune ale ADHD care nu sunt incluse în criteriile de diagnostic. De exemplu, multe persoane au dificultăţi în reglarea emoţiilor. Diverse probleme de somn sunt, de asemenea, frecvente în cazul ADHD.
