Boli rare: Sindromul Ehlers-Danlos

decembrie 26 15:06 2022

Articol scris de:

Beatrice Popa

Timp citire articol: 10 minut(e)

Oamenii de știință fac noi progrese în cercetarea unei tulburări genetice rare, sindromul Ehlers-Danlos (SED/EDS) – boala corpului îndoit – care determină organismul să producă țesut conjunctiv defect și duce la simptome debilitante de hipermobilitate, instabilitate articulară și fragilitate a pielii.

Sindromul Ehlers-Danlos este o boală genetică rară și cuprinde un grup heterogen, din punct de vedere clinic și genetic, de afecțiuni ale țesutului conjunctiv caracterizate prin hipermobilitate, tegument hiperelastic și fragilitate tisulară. Deși boala afectează ambele sexe, apare mai des la femei și nu este vindecabilă.

Această tulburare genetică rară determină organismul să producă țesut conjunctiv defect, iar țesutul conjunctiv este peste tot – în tendoane, ligamente, piele, inimă, sistemul digestiv, ochi și gingii.

Mulți pacienți cu SED petrec ani de zile până să fie diagnosticați corect; alții au simțit că au fost neglijați și izolați de medici.

Linda Bluestein, un medic din Colorado, specializat în SED și alte afecțiuni de hipermobilitate suferă și ea de SEDh (hEDS).

Primele dureri articulare și migrene i-au apărut la vârsta de 16 ani când a și suferit prima operație ortopedică, dar a primit diagnosticul de SEDh abia la vârsta de 47 de ani, adică mai mult de 30 de ani mai târziu.

„I-am spus medicului meu de multe ori, „e ceva în neregulă cu mine, nu mă vindec bine, mă rănesc mai ușor decât alții”, spune ea. „Și pur și simplu nu a ascultat niciodată, niciodată”.

De ce, pentru atât de mulți pacienți, durează atât de mult până să fie diagnosticați?

Mult mai multe femei decât bărbați sunt diagnosticați cu SED, ceea ce ar putea explica neglijarea diagnosticării bolii, deoarece profesia medicală are o istorie lungă în care plângerile de sănătate făcute de femei sunt ignorate, spune dr. Bluestein.

Un studiu din 2009, realizat de Organizația Europeană pentru Boli Rare, a chestionat 414 familii de pacienți cu SED din cinci țări și a constatat că timpul mediu până la diagnosticarea SED a fost de patru ani pentru bărbați, dar de 16 ani pentru femei.

Raportul afirmă că femeile cu SED tind să fie „diagnosticate mai târziu, deoarece durerea și hipotonia acestora (tonus muscular slab) nu sunt considerate simptome fizice, ci mai degrabă simptome psihologice sau plângeri obișnuite”.

„Avem tendința de a nu fi luate în seamă mult mai ușor”, spune dr. Bluestein. „Oamenii ajung la concluzia că suntem femei histrionice”, spune ea.

Anxietatea este foarte frecventă în rândul pacienților cu probleme de hipermobilitate, explică dr. Bluestein, ceea ce poate complica lucrurile. „Când persoanele cu anxietate se prezintă la un medic, anxietatea iese în evidență și poate fi copleșitoare, astfel încât medicul aproape că nu poate vedea nimic altceva”.

Acest lucru poate spori și mai mult anxietatea pacientului „pentru că oamenii nu ne validează simptomele și apoi începem să ne îndoim de noi înșine”, spune medicul.

Ea a explicat faptul că pacienții nediagnosticați merg deseori să consulte un neurolog pentru migrenele lor, un reumatolog pentru durerile articulare, un cardiolog pentru palpitații, un gastroenterolog pentru problemele digestive și un urolog pentru simptomele vezicii urinare.

Fiecare medic se concentrează pe simptomele care se încadrează în specialitatea sa, dar nu ia în considerare celelalte afecțiuni. „Nicăieri pe parcurs nu realizează cineva că există anumite afecțiuni care ar putea lega toate aceste simptome împreună și ar putea explica totul”, spune dr. Bluestein.

Studiul privind bolile rare din 2009 a constatat că, în timpul căutării unui diagnostic, 58% dintre pacienții cu SED au consultat mai mult de cinci medici, iar 20% au consultat mai mult de 20.

Consecințele de a nu fi diagnosticat ani de zile pot fi devastatoare, subliniază medicul.

Pacienții cu SEDh își spun în mod frecvent „zebre medicale” pentru a evoca raritatea bolii și dungile de vergeturi care apar pe piele și care reprezintă o caracteristică comună a SED.

Potrivit unor statistici, sindromul afectează 1:2.500–1:5.000 de indivizi, dar specialiștii spun că incidența bolii ar putea fi mult mai mare și, deși tulburările de hipermobilitate pot fi debilitante, timpul mediu până la diagnosticare de la debutul simptomelor este de 10 până la 12 ani, potrivit Societății Ehlers-Danlos.

Cercetările limitate care au fost efectuate asupra prevalenței SEDh sugerează că numărul real de cazuri este „mult, mult mai mare” decât atât, spune dr. Linda Bluestein care a tratat pacienți cu SEDh care au căutat un diagnostic timp de zeci de ani.

Medicul a indicat un studiu din 2019 realizat în Țara Galilor – o țară de 3,1 milioane de oameni. O examinare a asistenței medicale primare și a dosarelor spitalicești din 1990 până în 2017 a constatat că una din 500 de persoane din această țară are fie SEDh, fie sindrom de hipermobilitate articulară, o afecțiune similară cu un set ușor diferit de simptome. Se crede însă că există încă o subestimare a numărului persoanelor care ar putea suferi de această afecțiune.

Potrivit societății Ehlers-Danlos, ar trebui făcute mai multe studii asupra populației pentru a oferi o imagine mai precisă a incidenței acestei afecțiuni în lume.

Sindromul pare să fie cauzat de un defect în structura, producerea sau prelucrarea colagenului sau a proteinelor care interacţionează cu colagenul, cum ar fi mutaţii în genele COL5A sau COL3A. Ca urmare, apar modificări în ţesutul conjunctiv; fragilitatea pielii şi instabilitatea articulară sunt rezultatul cantităţii reduse ori calităţii defectuoase a colagenului.

Caracteristicile clinice ale SED au fost descrise pentru prima dată de Hipocrate (400 î.Hr.). Sindromul este numit după medicii Edvard Ehlers (Danemarca) şi Henri-Alexandre Danlos (Franţa), care au descris afecţiunea la începutul secolului 20.

Există 13 tipuri de sindrom Ehlers-Danlos conform organizației de cercetare și societății Ehlers-Danlos. Cele mai multe tipuri sunt foarte rare și pot fi diagnosticate folosind teste genetice. Cu toate acestea, genele care cauzează SED hipermobil (SEDh) – cea mai comună formă, reprezentând aproximativ 90% din cazuri – sunt necunoscute, așa că diagnosticul se bazează pe o listă de verificare a simptomelor.

Pentru măsurarea hipermobilității articulare există un test de evaluare cunoscut sub numele de Scorul Beighton.

Melissa Dickinson, psihoterapeut din Atlanta, Georgia, spune că a experimentat simptomele unei „boli misterioase” încă din copilărie. Apoi, în 2013, când se afla în luna de miere în Mexic, relativ sănătoasă, s-a întors din vacanță cu handicap și cu gâtul luxat.

În timp ce se afla în vacanță, Dickinson spune că a suferit o indigestie alimentară și i s-a prescris ciprofloxacină, un antibiotic care poate prezenta un risc grav pentru persoanele cu SED. Medicamentul i-a declanșat leziuni semnificative ale nervilor, probleme digestive care aproape au făcut-o să orbească, deoarece corpul ei nu absorbea nutrienți, și a pus-o într-un scaun cu rotile, spune ea.

Dickinson, care a fost diagnosticată într-un final cu SEDh în 2014, spune că luând medicamente greșite i-a produs  „distrugere din cap până în picioare”. Acum că primește tratament, poate merge cu mijloace de sprijin, și, în cea mai mare parte a timpului corpul său trebuie să aibă un sprijin constant pentru a funcționa.

Lara Bloom, președinte și CEO al Societății Ehlers-Danlos, care ea însăși are SEDh, spune că mulți pacienți au „PTSD din cauze medicale”.

Uneori, eșecul de a diagnostica SED a dus la îndepărtarea copiilor din grija propriilor părinți.

În 2010, americanii Rana Tyson și soțul ei Chad au fost acuzați în mod fals că le-au făcut rău fiicelor lor gemene în vârstă de 4 săptămâni, care aveau fracturi inexplicabile la picioare. Alături de sora lor mai mare, fetițele au fost luate de autoritățile de stat din Texas și trimise să locuiască la rude.

Cinci luni mai târziu, un genetician a identificat faptul că gemenele aveau o tulburare a țesutului conjunctiv și, ulterior, au fost diagnosticate cu SED și o deficiență de vitamina D.

Bloom spune că și alți părinți cu copii cu SED au fost acuzați în mod greșit de „boală artificială sau indusă (FII)” – o formă rară de abuz, cunoscută anterior ca sindromul Munchausen by proxy, în care un părinte sau îngrijitor provoacă în mod deliberat simptome sau încearcă să convingă medicii că un copil sănătos este bolnav.

Unii pacienți diagnosticați cu probleme digestive severe legate de SEDh, au fost inițial asociați cu tulburări de alimentație (eating disorder).

În cazul SEDh, un prim pas crucial este acela de a afla ce cauzează această boală

Cortney Gensemer, om de știință la departamentul de medicină regenerativă și biologie celulară a universității medicale din Carolina de Sud, încearcă să rezolve acest mister. Ea a studiat o mutație genetică despre care crede că provoacă SEDh – rezultatele studiului sunt în prezent în curs de evaluare inter pares.

Și Gensemer a fost diagnosticată cu SEDh în adolescență. Ea spune că boala îi afectează fiecare aspect al muncii sale. Privitul la microscop poate fi uneori deosebit de dureros, gâtul ei fiind instabil din cauza SEDh. Cercetătoarea a necesitat șuruburi metalice în unele dintre vertebrele gâtului pentru a le fuziona.

Laboratorul său a fost dotat cu echipamente speciale, inclusiv uși cu senzori de mișcare (ușile standard ale laboratorului fiind foarte grele), scaune reglabile și pipete ergonomice care sunt ușor de mânuit „Dacă nu aș avea toate aceste lucruri, nu cred că aș fi în stare să-mi duc la capăt cercetările”, spune Gensemer.

Pentru a găsi genele care provoacă SEDh, cercetătoarea a prelevat probe de ADN dintr-o familie numeroasă care suferă de această afecțiune, cu cazuri care se întind pe patru generații, și a căutat o mutație care apare doar la rudele care suferă de această boală. Ea a identificat o „genă candidat puternică” pe care a introdus-o la șoareci folosind instrumente de editare a genelor.

Gensemer și mentorul său în cercetare, dr. Russell Norris, șeful laboratorului de cercetare, au descoperit că șoarecii SEDh aveau țesuturi semnificativ mai laxe și cozi mai moi decât rozătoarele obișnuite. „Poți face cu ușurință un nod în coada șoarecelui mutant. Cu o coadă normală de șoarece, o poți (doar) îndoi într-un cerc”, spune Gensemer.

Gena pe care Gensemer și Norris au descoperit-o nu va putea explica toate cazurile de SEDh, dar cercetătorii cred că în cele din urmă vor fi identificate mai multe gene, iar  SEDh va putea fi împărțită în diferite subtipuri, care ar putea explica de ce diferiți pacienți au simptome diferite.

În mod esențial, dacă informațiile genetice vor face lumină asupra modului în care țesutul conjunctiv este „dat peste cap”, acest lucru ar putea duce la dezvoltarea unor potențiale tratamente eficiente, spune Gensemer.

Fundația de cercetare a societății Ehlers-Danlos caută, de asemenea, să identifice genele, și eventual și markeri de sânge, lucrând cu o echipă de experți pentru a secvenția și analiza ADN-ul a 1.000 de pacienți cu SEDh din întreaga lume.

Candidatul la doctorat Sabeeha Malek, de la universitatea Warwick, din Marea Britanie, o altă cercetătoare care suferă de SEDh, a propus drept cauză pentru această afecțiune o defecțiune a modului în care colagenul se leagă de membranele celulare din țesutul conjunctiv. Dacă va putea dovedi acest lucru cercetările ei ar putea duce la dezvoltarea unui test de biopsie a pielii care ar putea identifica formele acestei boli rare și atât de puțin cunoscute.