Boala Alexander este o tulburare neurologică rară cu progresie lentă, şi pentru care nu există în prezent un curs standard de tratament. Acum, un nou studiu condus de cercetătoride la Universitatea Madison din Wisconsin, SUA, oferă un potenţial tratament pentru acaestă boală fatală.
Este un pas semnificativ în eforturile de a-i ajuta pe cei care au această boală, spune cercetătoarea, Tracy Hagemann, care a condus studiul alături de Albee Messing, profesor emerit în bioştiinţe comparative şi fondator al Laboratorului pentru Boala Alexander. Messing împreună cu un alt coleg a descoperit gena responsabilă de boala Alexander în urmă cu mai bine de 20 de ani.
Persoanele născute cu boala Alexander pot dezvolta megaencefalie (creşterea dimensiunilor encefalului), pot experimenta crize convulsive, o spasticitate a membrelor, şi pot avea întârzieri de creştere şi dizabilităţi intelectuale. Boala, care implică distrugerea materiei albe a creierului, nu este adesea diagnosticată până când nu apar simptome pronunţate, spune Hagemann.
Noul studiu, publicat pe 17 noiembrie în Science Translational Medicine, a furnizat date preliminare care au instrumentat un studiu clinic la oameni condus în prezent de Ionis Pharmaceuticals. Hagemann, Messing şi nici Laboratorul pentru Boala Alexander nu sunt direct implicaţi în acest studiu clinic.
Cercetătorii au dezvoltat un tratament, împreună cu producătorul farma, bazat pe oligonucleotidele antisens, ASO, care folosesc molecule de ARN şi pot modifica expresia genică prin mai multe mecanisme. Aceste molecule sunt secvenţe nucleotidice sintetice, similare ARN-ului mesager şi în modelul de şobolan folosit, au reuşit să ţintească ARNm-ul din celule şi să-l eticheteze pentru distrugere, oprindu-l efectiv să mai creeze proteine.
O caracteristică a bolii Alexander este formarea de agregate de proteine anormale numite fibre Rosenthal, cauzate de mutaţii în gena care produce proteina GFAP. Legătura dintre aceste GFAP anormale şi distrugerea materiei albe în boala Alexandru nu este încă clară, dar schimbările în această proteină sunt o parte intrinsecă a bolii în aproape toate cazurile.
Studiile cu un model de şoarece dezvoltat de cercetătorii Hagemann, Messing şi colaboratorii lor şi publicate în urmă cu trei ani, au arătat că oligonucleotidele antisens au reuşit să reducă GFAP şi să elimine fibrele Rosenthal. Cu toate acestea, şoarecii au prezentat doar simptome subtile ale bolii Alexander, iar cercetătorii nu au putut măsura îmbunătăţirile importante în comportamentul sau calitatea vieţii animalelor, care au rezultat din tratament.
Acum, echipa de cercetare a reuşit să dezvolte un model de şobolan care să reprezinte mai bine daunele din materia albă şi manifestările fizice ale bolii observate la om. Modelul oferă, de asemenea, oportunităţi mai bune de a evalua ameliorarea simptomelor ca răspuns la tratamentul cu oligonucleotidele antisens.
„Boala Alexander este considerată o leucodistrofie în care se dezvoltă deficite de materie albă şi nu vedem dovezi ale acestui lucru sau tulburări motorii în modelul de şoareci. Aşadar, pentru un model preclinic, modelul de şobolan este mult îmbunătăţit în comparaţie cu cel de şoarece", spune Hagemann.
Înainte de a dezvolta simptome fizice majore, şobolanii trataţi cu ASO au fost practic imposibil de diferenţiat faţă de cei sănătoşi. Când tratamentul a început după ce şobolanii au fost grav afectaţi, simptomele lor nu numai că s-au îmbunătăţit drastic; ei au experimentat, de asemenea,o inversare a anumitor daune suferite de materia lor albă.
Oligonucleotidele antisens, "elimină agregatele GFAP (sau fibrele Rosenthal) şi nu numai că putem preveni boala prin tratarea animalelor într-un stadiu incipient, înainte ca acestea să prezinte cu adevărat semne clinice semnificative, dar le putem trata şi atunci când sunt în cel mai grav stadiu, când am văzut inversarea unora dintre fenotipurile bolii", a explicat Hagemann.
La oameni, a mai spus ea, "vom fi fericiţi dacă vom putea opri progresia bolii. Şi dacă vom vedea şi unele inversări ale simptomelor care au avut loc deja, asta ar fi minunat".
Pe lângă crearea unei baze pentru studiile clinice, modelul de şobolan a deschis, de asemenea, calea pentru a studia aspecte ale bolii care nu sunt încă înţelese, mai spune cercetătoarea, şi avem inclusiv prima oportunitate de a studia legătura dintre mutaţiile GFAP şi deficitele de materie albă la mamifere.
Aceste evoluţii au fost posibile datorită muncii ample a profesorului Messing privind boala Alexander în ultimii 25 de ani, precum şi a contribuţiilor colegilor din întreaga lume, a mai spus cercetătoarea. „Dedicaţia şi angajamentul profesorului Messing faţă de cercetarea tulburării Alexander ne-au ajutat imens să înţelegem această boală", a conchis Hagemann.
S-a estimat că boala Alexander apare cu o frecvenţă de 1 la 1 milion de naşteri, fără a ţine seama de rasă, etnie, localizare geografică sau sex. În egală măsură, există 50% şanse ca un copil, provenit dintr-o familie în care unul dintre părinţi prezintă mutaţii ale genei, să fie afectat. Totuşi, se consideră că afecţiunea apare mai degrabă sporadic. Deşi iniţial s-a diagnosticat doar la copii, forma infantilă apărând în jurul vârstei de 2 ani, astăzi se observă o distribuire egală în privinţa vârstei debutului. Perioada de instalare a bolii variază de la naştere până la 60 de ani. De obicei, o persoana diagnosticată cu boala Alexander traieşte în medie zece ani de la instalarea simptomelor.
