În urmă cu zece ani, specialiştii avertizau asupra prevalenţei tulburărilor alimentare în rândul lucrătorilor din domeniul sănătăţii, preconizând că acestea ar putea să crească în mod dramatic. O actualizare din 2022 arată că procentul aproape s-a dublat faţă de rata înregistrată în cadrul populaţiei generale din Statele Unite.
Clare Gerada, în prezent preşedinta Colegiului Regal al Medicilor Generalişti din Marea Britanie, a făcut o predicţie, în urmă cu zece ani, în faţa audienţei prezente la Conferinţa internaţională privind sănătatea medicilor.
„Am observat o creştere masivă a tulburărilor alimentare [în rândul medicilor]", spunea ea atunci. „Nu cred că suntem suficient de conştienţi de 'tsunami-ul' tulburărilor de alimentaţie", care, în opinia sa, urma să afecteze medicii, în mod predominant pe cei femei.
Asta se întâmpla în 2014. Ce s-a întâmplat de atunci?
Deşi datele sunt limitate în ceea ce priveşte prevalenţa tulburărilor de alimentaţie în rândul lucrătorilor din domeniul sănătăţii, există unele studii.
O meta-analiză din 2019, care a revizuit date globale, a estimat „prevalenţa riscului de tulburări de alimentaţie în rândul studenţilor la medicină la cifra de 10,4%".
O actualizare din 2022 a acelei analize arată că cifra estimată a crescut la 17,35%.
Procentul este aproape dublă faţă de rata de 9% a prevalenţei tulburărilor de alimentaţie în cadrul populaţiei generale din Statele Unite, reiese dintr-un raport 2020 de la STRIPED şi Academia de Tulburări de Alimentaţie.
O altă statistică arată că 19% dintre medici recunosc că au obiceiuri alimentare nesănătoase, potrivit unui sondaj recent al medicilor de la Medscape Medical News.
Previziunile făcute în urmă cu zece ani de către preşedinta Colegiului Regal al Medicilor Generalişti din Regatul Unit, care a primit, în 2020, şi titlul de Dame, echivalentul feminin pentru titlul de Cavaler al Imperiului Britanic, un titlu onorific acordat anual de casa regală britanică, par să se fi împlinit.
Declaraţia ei de atunci s-a bazat pe cercetări care arată un număr tot mai mare de medici tineri care caută tratament pentru probleme de sănătate mintală, inclusiv pentru tulburări de alimentaţie, prin intermediul unui program naţional britanic (NHS Practitioner Health), un serviciu de sănătate mintală, înfiinţat în 2008.
Aşadar, ce îi expune pe medici la un risc atât de ridicat de a suferi de tulburări de alimentaţie?
Ca şi în cazul multor probleme de sănătate mintală, tulburările de alimentaţie nu au o singură cauză.
Cercetătorii cred că acestea provin dintr-o interacţiune complexă de factori genetici, biologici, comportamentali, psihologici şi sociali.
Dar domeniul medical ar trebui să ia notă, spun experţii: unele trăsături de personalitate asociate în mod obişnuit cu tulburări de alimentaţie sunt adesea împărtăşite de medici de succes.
„Cred că unele dintre trăsăturile care se suprapun ar fi faptul de a fi foarte motivat, orientat spre obiective, şi autocritic", a declarat dr. Lesley Williams, care practică medicina de familie la Clinica Mayo din Phoenix, Arizona (Statele Unite).
„Multe dintre aceste trăsături te pot face un medic de succes, dar ar putea, de asemenea, să se răsfrângă potenţial asupra imaginii corporale şi a relaţiei cu alimentele", spun ea.
Desigur, ne dorim ca medicii să se străduiască să atingă excelenţa, iar majoritatea medicilor sârguincioşi şi motivaţi nu vor dezvolta tulburări de alimentaţie.
Însă atunci când sunt împinse prea departe, aceste calităţi admirabile pot deveni cu uşurinţă perfecţionism - care a fost recunoscut de multă vreme ca un factor de risc pentru tulburările de alimentaţie, o asociere susţinută de decenii de cercetare.
„Cred că medicina, în general, atrage oameni care adesea împărtăşesc caracteristici similare cu cei care se luptă cu tulburări de alimentaţie - perfecţionişti de înaltă performanţă, care pun multă presiune asupra lor înşişi", spune dr. Elizabeth McNaught, medic generalist şi director medical la Centrul pentru Sănătatea Mintală a Familiei (Family Mental Wealth) din Marea Britanie.
Diagnosticată cu o tulburare de alimentaţie la 14 ani, dr. McNaught a experimentat acest lucru pe propria piele şi şi-a împărtăşit povestea într-un volum de memorii din 2020, Life Hurts - Viaţa te loveşte: Călătoria personală a unui medic prin anorexie.
Mediile competitive, cu stres ridicat pot fi, de asemenea, un factor declanşator, a explicat dr. McNaught.
„Presiunea şcolii de medicină", de exemplu, „poate perpetua o tulburare de alimentaţie dacă este ceva cu care te lupţi deja", spune ea.
Presiunea de a confirma şi a avea rezultate într-un domeniu poate să nu fie singura problemă. Studenţii la medicină sunt învăţaţi să-şi privească greutatea ca pe un indicator cheie al sănătăţii.
Mai multe studii sugerează că stigmatul greutăţii corporale nu doar că există în domeniul asistenţei medicale, ci şi că acesta a crescut în timp şi afectează în mod negativ starea psihologică şi sănătatea fizică a pacienţilor.
Există mult prea puţin discurs public despre modul în care stigmatizarea greutăţii poate fi dăunătoare pentru studenţii la medicină şi pentru medicii înşişi.
Dr. Williams spune că paradigma axată pe greutate joacă un rol esenţial în acest sens.
„Pentru foarte multă vreme, am crezut că sănătatea se încadrează în limitele graficului Indicelui de Masă Corporală (IMC) şi că orice altceva în afara acestuia este nesănătos şi trebuie rezolvat", dezvăluie ea.
„Pot să spun că, după ce am trecut prin şcoala medicală, faptul de a avea acest mesaj incontinuu ar putea determina pe oricine să simtă că, dacă el însuşi nu se încadrează în aceste limite, atunci trebuie să facă imediat ceva pentru a remedia asta dacă vrea să continuie să aibă grijă de pacienţi".
În general, dr. Williams şi dr. McNaught sunt de acord că formarea medicală în domeniul tulburărilor de alimentaţie este deficitară, producând medici care nu sunt pregătiţi pentru a diagnostica, trata sau chiar discuta cu pacienţii pe acest subiect.
Dr. Williams şi-a amintit de un singur curs pe această temă în facultatea de medicină.
„Şi totuşi, anorexia are a doua cea mai mare rată de mortalitate dintre toate bolile mintale, după tulburările legate de consumul de opiacee", a spus ea, „aşa că este incredibil că acest subiect nu a fost inclus".
Medicii ascund problemele de sănătate mintală
Dr. Clara Anderson, (un pseudonim) a declarat fără echivoc că nu ar spune niciodată nimănui de la spitalul unde lucrează în departamentul de urgenţă că are o tulburare de alimentaţie.
„Există încă multe necunoscute cu privire la sănătatea mintală şi nu vreau ca ceilalţi să se îndoiască de capacitatea mea de a îngriji pacienţii", a declarat dr. Anderson, care crede că există un stigmat puternic în jurul tulburărilor de alimentaţie.
„Oată ce s-a aflat, nu mai pot da înapoi şi nu vreau să simt că ceilalţi mă urmăresc", a declarat ea, precizând că în unele cazuri, astfel de situaţii sunt raportate la eşaloanele superioare - consiliile de administraţie, iar celor în cauză li se recomandă să se trateze pentru a putea continua să lucreze în profesia lor.
„Cred că din acest motiv oamenii s-ar putea să se teamă să ceară ajutorul", spune ea.
Adesea, medicii ignoră tulburările de alimentaţie sau recomandă lucruri greşite
În ceea ce o priveşte, dr. Anderson crede cu tărie că dacă recomandările medicale timpurii ar fi fost mai bune, nu s-ar mai confrunta acum cu astfel de probleme.
Prima dată când mama sa a adus în discuţie pierderea bruscă în greutate a fiicei sale la vârsta de 14 ani, medicul lor de familie a consultat graficul înălţime-greutate şi a spus că nu există niciun motiv de îngrijorare; greutatea copilei fiind descrisă ca „normală".
„Mâncam cam 500 de calorii pe zi şi înotam timp de 3 ore, fără să am neapărat mentalitatea asta de a dori să fiu slabă sau să slăbesc, şi m-au asigurat că sunt bine", îşi aminteşte ea.
La 15 ani, când a mers pentru prima dată la o evaluare pentru o tulburare de alimentaţie, a crezut că va fi pusă în legătură cu un nutriţionist şi trimisă acasă.
În schimb, a fost trimisă la îngrijiri spitaliceşti, care, spune ea, i-au escaladat şi mai mult problemele de alimentaţie.
„Am preluat o mulţime de obiceiuri foarte proaste cât am fost acolo şi am cam învăţat, de fapt, cum să am o tulburare de alimentaţie", a spus ea.
De-a lungul liceului, Anderson a intrat şi a ieşit din atât de multe spitale şi programe de tratament încât nici nu şi le mai aminteşte pe toate.
Apoi, în 2008, ea a renunţat cu totul la tratamentul formal.
„Eram foarte supărată pe programele de tratament pentru că încercau să mă încadreze în 'cutia' lor, cu un program rigid de internare şi ambulatoriu", şi-a amintit ea. „Nu am mai vrut să trăiesc în acea lume".
După ce a lucrat cu un nou psihiatru, situaţia ei s-a îmbunătăţit până în cel de-al doilea an de rezidenţiat, deosebit de stresant.
„Atunci m-am prăbuşit pur şi simplu", povesteşte ea. Rezidenţiatul, faptul de a fi pe cont propriu, şi mai apoi apariţia Covid-ului, toate au făcut ca lucrurile să nu fie grozave, în ceea ce o priveşte.
Dr. Anderson consultă acum un specialist în tulburări de alimentaţie, dar plăteşte pentru asta din buzunar.
„Am o asigurare groaznică", spune ea râzând, conştientă de această ironie.
„Dacă vă luptaţi cu astfel de probleme, să nu vă fie ruşine"
Unii medici care s-au confruntat direct cu tulburări de comportament alimentar fac eforturi pentru a îmbunătăţi sesiunile de training în ceea ce priveşte diagnosticarea şi tratarea acestor afecţiuni.
Dr. McNaught a dezvoltat şi a lansat un nou program de eLearning pentru lucrătorii din domeniul asistenţei medicale despre cum să recunoască semnele şi simptomele timpurii ale unei tulburări de alimentaţie şi cum să ofere sprijin.
„Nu este doar pentru ca medicii să o poată recunoaşte la pacienţii lor, ci e şi pentru cazul în care colegii, familia şi prietenii se luptă cu aşa ceva", spune ea.
În 2021, Asociaţia Americană de Psihiatrie (APA) a aprobat Ghidul de practică APA pentru tratamentul pacienţilor cu tulburări de alimentaţie, care are ca scop îmbunătăţirea îngrijirii pacienţilor şi a rezultatelor tratamentului.
Dr. Klein este îngrijorată însă de faptul că stresul crescut în urma pandemiei de Covid-19 i-ar putea expune pe lucrătorii din domeniul sănătăţii la un risc şi mai mare.
„Atunci când oamenii sunt supuşi stresului, sau când simt că există lucruri în viaţa lor pe care nu le pot controla, recurgerea la o tulburare de alimentaţie poate fi o modalitate de a face faţă", spune ea.
Stresul asupra cadrelor medicale este ceva ce ar putea duce la comportamente de tulburare de alimentaţie, crede ea.
„Să nu le fie ruşine", este mesajul dr. Klein pentru lucrătorii din domeniul sănătăţii.
Medicul descrie tulburările de alimentaţie ca fiind „un monstru care îţi acaparează creierul. Odată ce apar, este foarte greu să reuşeşti să-ţi revii pe cont propriu. Aşadar, sper ca oricine suferă, indiferent de domeniul în care lucrează, să fie capabil să ceară ajutor".
Sursa: Medscape, ianuarie 2024.
