Ministerul Sănătăţii a finalizat proiectul strategiei de resurse umane în Sănătate 2022-2030, care vizează angajarea, retenţia şi dezvoltarea carierei profesionale a personalului din instituţiile publice din sănătate.
Elaborarea acestei strategii a fost anunţată recent de ministrul Sănătăţii, prof. univ. dr. Alexandru Rafila, fiind inclusă în Planul Naţional de Reconstrucţie şi Rezilienţă (PNRR).
OBIECTIVE
Planul strategic este conturat în concordanţă cu planurile Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (OMS) şi are următoarele obiective generale:
● optimizarea performanţei, calităţii şi impactului personalului sanitar prin politici publice bazate pe dovezi cu privire la resursele umane, la nivelul întregului sistem sanitar.
● alinierea investiţiilor în formarea resurselor umane cu necesităţile actuale şi de perspectivă ale populaţiei şi ale sistemului sanitar, ţinând cont de dinamica pieţei muncii şi politicile publice ghidate pe educaţie, pentru a reduce deficitele grave ale sistemului sanitar.
● creşterea volumului şi calităţii datelor privind resursele umane din sistemul sanitar la nivel naţional şi omogenizarea acestora între regiuni şi centre de raportare.
● creşterea capacităţii instituţiilor naţionale, dar şi locale, de a dezvolta politici publice eficiente, în vederea creşterii performanţei profesioniştilor în sănătate.
"Punerea in aplicare a acestei strategii va determina o gestionare mai adecvată a informaţiilor privind resursele umane din sistemul de sănătate, planificarea necesarului de resurse umane cat mai aproape de realităţile si provocările sistemului sanitar, îmbunătăţirea calităţii activităţilor manageriale din sistemul de sănătate, o formare a personalului medical bazată pe competenţe şi obiective clare", menţionează autorii proiectului, în nota de fundamentare a actului normativ.
planul vizează sporirea gradului de încredere al cetăţeanului în sistemul sanitar public, dar şi creşterea atractivităţii si nivelului de retenţie al specialiştilor (medici, farmacişti, asistenţi medicali, moaşe, fizioterapeuţi, asistenţi comunitari etc) în zone care în prezent nu prezintă interes pentru aceştia, mai ales din oraşele mici şi localităţi rurale.
Alte ţinte sunt creşterea nivelului de fidelizare a resursei umane în asistenţa medicală primară (medici de familie, medicină şcolară) şi formarea unui număr suficient de specialişti în acord cu necesităţile din teritoriu, în domenii prioritare sau strategice (pneumologie, boli infecţioase, epidemiologie, medicină de urgenţă, etc), precum şi în prevenirea sau combaterea unor afecţiuni tot mai răspândite în rândul populaţiei (afecţiuni oncologice, afecţiuni cardiovasculare, diabet etc).
MĂSURI PROPUSE
Strategia propune implementarea mai multor măsuri, între care îmbunătăţirea guvernanţei şi actualizarea cadrului legislativ în domeniul resurselor umane în sănătate la standardele europene şi cerinţele OMS, îmbunătăţirea gestionării resurselor umane în sănătate prin reglementare, retenţie, evaluarea şi dezvoltarea continuă, actualizarea învăţământului universitar medical şi farmaceutic la cerinţele europene prin formarea profesională bazată pe competenţe, îmbunătăţirea cadrului privind educaţia medicală continuă şi formarea postuniversitară adecvată a personalului medical, crearea şi implementarea unui mecanism eficient de planificare şi analiză a resursei umane în sănătate şi implementarea unui management eficient al resurselor umane în sănătate la nivel instituţional, pentru asigurarea condiţiilor adecvate de muncă, instruire şi motivare.
Pentru a măsura progresele înregistrate în domeniul resurselor umane în sănătate, documentul propune ca indicatorii de referinţă să fie cei conturaţi în cadrul obiectivului pentru dezvoltare durabilă „Sănătate şi Bunăstare – Asigurarea unei vieţi sănătoase şi promovarea bunăstării tuturor la orice vârstă”, din cadrul agendei 2030 pentru dezvoltare durabilă.
Astfel, unul dintre principalii indicatori este densitatea lucrătorilor din domeniul sănătăţii, care măsoară dimensiunea forţei de muncă din domeniul sănătăţii raportată la 100.000 de locuitori.
Aceast indicator se măsoară pe baza densităţii medicilor, asistenţilor medicali şi moaşelor, personalului stomatologic şi farmaceutic.
Un alt indicator care va fi urmărit este acoperirea serviciilor de sănătate esenţiale, definit ca acoperirea medie a serviciilor esenţiale bazată pe intervenţii de urmărire (care includ sănătatea reproducerii, a mamei, a nou-născutului şi a copilului, boli infecţioase, boli netransmisibile şi capacitatea şi accesul la servicii) în rândul populaţiei generale şi a celor defavorizate.
O măsură disponibilă pentru a urmări progresul în acest sens este Indexul Acoperirii Universale a Sănătăţii (UHC). Indicele UHC este pe o scară de la 0 la 100, unde 100 este valoarea maximă.
UHC este media geometrică a 14 indicatori care măsoară acoperirea serviciilor esenţiale, inclusiv sănătatea reproducerii, a mamei, a nou-născutului şi a copilului, bolile infecţioase, bolile netransmisibile şi capacitatea şi accesul la servicii, în rândul populaţiei generale şi a celor defavorizate.
SITUAŢIA EXISTENTĂ
În 2020, în sistemul de sănătate din România activau 359.673 de profesionişti (din care 65.740 de medici), la care se adaugă circa 27.000 de salariaţi TESA din unităţile publice din domeniul sanitar, ceea ce dovedeşte dimenisiunea semnificativă şi complexitatea mare a acestui sistem.
"Astfel, pentru a gestiona eficient şi pentru a dezvolta resursa umană din sănătate în beneficiul pacienţilor din România, este necesară o abordare strategică, pe termen mediu şi lung, care să prevadă intervenţii sinergice pe toate palierele", menţionează strategia.
Autorii proiectului consideră că evoluţia numerică a personalului medical din ultimii 5 ani poate fi considerată un succes, însă sistemul de sănătate din România se confruntă în continuare cu numeroase probleme în domeniul resurselor umane.
Una dintre principalele probleme este legată de disparităţile majore cu privire la distribuţia geografică a medicilor atât între mediile urban şi rural, cât şi la nivelul judeţelor ţării.
Astfel, 90% din totalul medicilor şi 87,5% din totalul medicilor stomatologi activează în mediul urban, deşi doar 55% din populaţie locuieşte în oraşe.
"Din punctul de vedere al personalului sanitar care asigură îngrijirea sănătăţii populaţiei în mediul rural, acesta a fost slab reprezentat, în anul 2020, desfăşurându-şi activitatea în localităţile rurale numai 8,5% dintre medici, 11,7% dintre medicii stomatologi, 17,6% din totalul farmaciştilor, 10,7% din totalul personalului sanitar mediu şi 11,4% din personalul sanitar auxiliar", arată documentul.
Astfel, în mediul rural au revenit de peste 9 ori mai mulţi locuitori unui medic (de 1,6 ori mai mulţi locuitori unui medic de familie), de 6,4 ori mai mulţi locuitori unui medic stomatolog şi de aproape 4 ori mai mulţi locuitori unui farmacist, faţă de mediul urban 2, ceea ce se traduce printr-o accesibilitate redusă a pacienţilor din mediul rural la servicii medicale.
O altă problemă majoră este distribuţia geografică a medicilor, care s-a înrăutăţit în ultimii ani, deşi numărul total de medici a crescut semnificativ. Astfel, există o concentrare şi mai mare a medicilor în centrele universitare (în special Bucureşti, Timişoara, Iaşi, Cluj, Craiova şi Târgu Mureş) şi o lipsă acută de medici în alte judeţe (cu ar fi Prahova, Giurgiu, Teleorman, Călăraşi sau Dâmboviţa).
"Aceste dezechilibre majore au consecinţe grave asupra accesului la servicii medicale pentru locuitorii din judeţele slab deservite, mai ales în cazul urgenţelor medico-chirurgicale dar şi pentru patologiile cronice, pentru rezolvarea cărora singura soluţie o constituie deplasarea într-un alt judeţ, sau într-un centru universitar. Mai mult de 50% dintre pacienţii internaţi în Municipiul Bucureşti au domiciliul în alte localităţi", menţionează documentul.
Conform datelor Ministerului Sănătăţii, în 2020 au fost raportate 43.409 de posturi vacante în unităţile sanitare publice, reprezentând un procent de 18,81% din posturile normate de la nivel national.
De altfel, există numeroase situaţii, când posturile scoase la concurs în aceste localităţi slab deservite, rămân neocupate prin neprezentare.
Printre motivele invocate se regăsesc de cele mai multe ori remuneraţia, infrastructura precară şi dotările insuficiente ale unităţilor sanitare, lipsa oportunităţilor de dezvoltare profesională şi personală sau lipsa acordării unor facilităţi la nivel local precum decontarea cheltuielilor de transport pentru navetişti, asigurarea unei locuinţe de serviciu sau identificarea unui loc de munca stabil pentru soţul/soţia cadrului medical interesat să se stabilească în localitatea respectivă
Documentul semnalează şi procentul redus al asistenţilor medicali cu studii superioare.
Conform datelor Institutului Naţional de Statistică, în anul 2019, în România activau 152.686 asistenţi medicali şi asistenţi fiziokinetoterapeuţi cu pregătire medie şi numai 16.784 asistenţi medicali cu studii superioare.
