Peste 5 milioane de americani trăiesc cu efectele de durată ale unor leziuni cerebrale traumatice - dificultăţi de concentrare, de memorare şi de luare a deciziilor. Deşi mulţi dintre ei se recuperează suficient pentru a trăi independent, deficienţele îi împiedică să se întoarcă la şcoală sau la locul de muncă şi să îşi reia viaţa socială.
Acum, o nouă tehnică, dezvoltată de cercetătorii de la spitalul universitar Stanford Medicine, este prima care se arată promiţătoare împotriva deficienţelor de lungă durată cauzate de astfel leziuni cerebrale traumatice moderate sau grave.
Dispozitivul experimental de stimulare profundă a creierului le-a redat, în grade diferite, capacităţile cognitive celor cinci participanţi la studiu, pe care aceştia le pierduseră în urma leziunilor cerebrale cu ani în urmă.
Rezultatele studiului clinic au fost publicate luni, 4 decembrie, în revista Nature Medicine.
„În general, există foarte puţine tratamente pentru aceşti pacienţi", a declarat într-un comunicat dr. Jaimie Henderson, profesor de neurochirurgie şi coautor principal al studiului.
Faptul că aceşti pacienţi au ieşit din comă şi au recuperat o bună parte din funcţiile cognitive a sugerat că sistemele cerebrale care susţin atenţia şi excitarea - capacitatea de a rămâne treaz, de a fi atent la o conversaţie, de a se concentra asupra unei sarcini - au fost relativ conservate, a explicat el.
Aceste sisteme conectează talamusul, o staţie de releu din adâncul creierului, cu puncte din întregul cortex, stratul exterior al creierului, care controlează funcţiile cognitive superioare.
În special, o zonă a talamusului numită nucleul lateral central acţionează ca un centru care reglează multe aspecte ale stării de conştienţă.
Cercetătorii au sperat că o stimulare electrică precisă a nucleului lateral central şi a conexiunilor sale ar putea reactiva căile afectate.
În cadrul studiului, cercetătorii au recrutat cinci participanţi care prezentau deficienţe cognitive de durată la mai mult de doi ani după un traumatism cerebral moderat sau sever.
Aceştia aveau vârste cuprinse între 22 şi 60 de ani, cu leziuni suferite cu trei până la 18 ani mai devreme.
Provocarea a fost plasarea dispozitivului de stimulare exact în zona potrivită, care a variat de la o persoană la alta.
Fiecare creier are o formă diferită, iar leziunile au dus la modificări suplimentare.
Echipa a dezvoltat o serie de instrumente pentru a defini mai bine care era acea zonă.
Cercetătorii au creat un model virtual al fiecărui creier care le-a permis să stabilească cu precizie locaţia şi nivelul de stimulare care ar activa nucleul cerebral lateral central.
Ghidându-se după aceste modele, dr. Henderson a implantat chirurgical dispozitivele la cei cinci participanţi.
„Este important să ţintim zona cu precizie. Dacă te abaţi chiar şi cu câţiva milimetri de la ţintă, eşti în afara zonei eficiente", a explicat el.
Un moment de pionierat
După o fază de două săptămâni pentru optimizarea stimulării, participanţii au petrecut 90 de zile cu dispozitivul pornit timp de 12 ore pe zi.
Progresul lor a fost măsurat printr-un test standard al vitezei de procesare mintală, numit testul de traseu, care presupune trasarea de linii care să conecteze un amalgam de litere şi numere.
„Este un test foarte sensibil pentru exact lucrurile pe care le căutăm: capacitatea de a se concentra şi de a planifica, şi de a face acest lucru într-un mod sensibil la timp", explică dr. Henderson.
La sfârşitul perioadei de tratament de 90 de zile, participanţii îşi îmbunătăţiseră viteza la acest test, în medie, cu 32%, depăşind cu mult procentul de 10% pe care cercetătorii şi l-au propus.
Pentru participanţi şi familiile lor, îmbunătăţirile au fost evidente în viaţa de zi cu zi.
Aceştia şi-au reluat activităţi care păreau imposibile - cititul, vizionarea de emisiuni TV, practicarea jocurilor video sau terminarea unei teme pentru acasă, simţindu-se mai puţin obosiţi şi putând să petreacă ziua fără să tragă un pui de somn.
Terapia a fost atât de eficientă încât cercetătorii au avut probleme în a finaliza ultima parte a studiului lor.
Aceştia planificaseră o fază în orb, în care jumătate dintre participanţi urmau să fie aleşi la întâmplare pentru a li se opri dispozitivele.
Doi dintre pacienţi au refuzat, nefiind dispuşi să îşi asume acest risc.
Dintre cei trei care au participat la faza de retragere, unul a fost ales la întâmplare pentru a i se opri dispozitivul.
După trei săptămâni fără stimulare, acel participant a avut o performanţă cu 34% mai lentă la testul de realizare a traseelor.
Studiul clinic este primul care vizează această regiune a creierului la pacienţii cu leziuni cerebrale traumatice moderate până la severe şi oferă speranţă pentru mulţi dintre cei care n-au mai obţinut progrese în recuperarea lor.
„Acesta este un moment de pionierat", a declarat dr. Nicholas Schiff, profesor la Weill Cornell Medicine şi coautor principal al studiului.
„Scopul nostru acum este să încercăm să facem paşii sistematici pentru a transforma această abordare într-o terapie. Acesta este un semnal suficient pentru ca să fie depuse toate eforturile în acest sens", a mai menţionat medicul.
Cercetători de la Weill Cornell Medicine, Spitalul de Reabilitare Spaulding din Boston, Şcoala Medicală Harvard, Universitatea din Utah, Universitatea din Florida, Universitatea Vanderbilt, Universitatea din Washington, Universitatea din Bordeaux şi Clinica Cleveland au contribuit, de asemenea, la acest studiu.
