Conform unei analize ample, pacienţii cu demenţă se pot aştepta să trăiască mai puţin de cinci ani după diagnosticare, în timp ce aproximativ 13% dintre persoane se mută într-un azil în anul următor diagnosticului. Studiul sugerează că ratele de supravieţuire variază, în medie, între doi şi nouă ani. Diferiţi factori par să contribuie la speranţa de viaţă după diagnosticare, vârsta jucând un rol esenţial.
Cercetătorii olandezi au descoperit diferenţe în ceea ce priveşte speranţa de viaţă în funcţie de sex, regiune geografică şi vârsta la diagnosticarea demenţei. Studiul a analizat, de asemenea, cât timp se pot aştepta oamenii să trăiască la domiciliu înainte de a se muta într-un azil.
Astfel, aproximativ jumătate dintre noii pacienţi vor supravieţui încă cinci ani după ce au fost diagnosticaţi cu demenţă, potrivit unui nou studiu amplu care indică existenţa unor diferenţe majore în funcţie de vârsta la momentul diagnosticării.
Peste 57,4 milioane de persoane suferă de demenţă la nivel mondial, inclusiv peste 12,7 milioane în Europa - şi se aşteaptă ca această povară să crească în următoarele decenii.
Cu toate acestea, estimările precise şi actualizate privind durata de viaţă pe care pacienţii o pot aştepta după ce au fost diagnosticaţi sunt greu de obţinut, iar speranţa de viaţă pare să varieze foarte mult în funcţie de locaţia, vârsta, sexul şi alţi factori ai pacienţilor.
Pentru noua analiză, publicată miercuri în revista medicală The BMJ, cercetătorii olandezi au evaluat datele din 261 de studii publicate între 1984 şi 2024, cuprinzând mai mult de cinci milioane de persoane cu boala neurodegenerativă.
Aceştia au constatat că 90% dintre pacienţii cu demenţă erau încă în viaţă la un an după diagnostic, dar prognosticul a scăzut în timp, cu doar 21% şanse de supravieţuire 10 ani mai târziu.
Aproximativ o treime din speranţa de viaţă rămasă a fost trăită în aziluri de bătrâni, mai mult de jumătate dintre persoane mutându-se la azil în termen de cinci ani de la diagnosticarea demenţei
Descoperirile pot contribui la asigurarea faptului că „persoanele cu demenţă au o idee mai bună despre ceea ce îi aşteaptă, permiţându-le să facă alegeri mai informate cu privire la timpul care urmează”, a declarat pentru Euronews Health Frank Wolters, profesor asistent la Centrul Medical Universitar Erasmus MC din Ţările de Jos şi autorul principal al studiului.
Femeile au avut tendinţa de a trăi mai mult decât bărbaţii.
Cu cât o persoană este mai tânără atunci când este diagnosticată cu demenţă, cu atât este de aşteptat să trăiască mai mult, dar chiar şi aşa, pacienţii diagnosticaţi la vârsta de 65 de ani şi-au văzut speranţa de viaţă scăzând cu până la 13 ani, a constatat studiul.
Astfel, bărbaţii diagnosticaţi la vârsta de 65 de ani se pot aştepta să supravieţuiască 5,7 ani, în timp ce cei diagnosticaţi la vârsta de 85 de ani se pot aştepta la 2,2 ani.
Femeile diagnosticate la 65 de ani s-ar putea aştepta să trăiască până la 8,9 ani, în timp ce cele la 85 de ani s-ar putea aştepta la 4,5 ani.
„Boala perturbă ceea ce altfel ar fi o speranţă de viaţă mult mai lungă”, a completat Julien Dumurgier, profesor de neurologie la centrul de neurologie cognitivă al spitalului Lariboisière din Franţa.
Acest lucru subliniază „povara disproporţionată a demenţei cu debut precoce, unde pacienţii se confruntă cu o evoluţie îndelungată a bolii, alături de pierderea anilor productivi şi activi”, a adăugat Dumurgier, care nu a fost implicat în studiu.
Diversitate în rândul persoanelor cu demenţă
În cadrul studiului, asiaticii au avut o speranţă de viaţă mai mare decât europenii şi americanii, în timp ce persoanele cu boala Alzheimer aveau mai multe şanse să supravieţuiască mai mult decât cele cu alte forme de demenţă, cum ar fi demenţa vasculară, demenţa frontotemporală şi demenţa cu corpi Lewy.
Cu toate acestea, cercetătorii au avertizat că, deşi vârsta, cauza demenţei şi gravitatea acesteia în momentul în care pacientul este diagnosticat par să fie asociate cu supravieţuirea, este încă neclar cum anume aceşti factori joacă un rol.
„Demenţele sunt boli progresive care se dezvoltă insidios pe parcursul mai multor ani, ceea ce face dificilă identificarea exactă a debutului lor”, a precizat prof. Dumurgier.
Chiar şi aşa, constatările adaugă unele nuanţe la studiile mai vechi privind viaţa după diagnostic.
Un raport, de exemplu, a constatat că noii pacienţi cu demenţă trăiesc în medie 6,7 ani dacă sunt diagnosticaţi înainte de vârsta de 70 de ani şi 2,6 ani dacă sunt diagnosticaţi după vârsta de 90 de ani.
Altele plasează durata medie de supravieţuire la 5,8 ani după un diagnostic de Alzheimer şi la cinci ani după un diagnostic de demenţă.
Persoanele în vârstă cu un stil de viaţă mai sănătos tind, de asemenea, să trăiască mai mult, chiar dacă au demenţă.
„Informaţiile actuale despre pacienţi reflectă adesea evoluţia bolii pacientului mediu într-o clinică de memorie specializată, dar acest lucru nu surprinde suficient diversitatea în rândul persoanelor cu demenţă”, a precizat prof. Wolters.
„Studiul nostru dezvăluie o parte din această diversitate, care merită mai multă atenţie în sala de consultaţii şi în informaţiile online pentru pacienţi”.
De asemenea, studiul a pus în lumină modul în care independenţa şi nevoile de asistenţă medicală ale persoanelor se schimbă în timp.
Pacientul mediu cu demenţă s-a mutat într-un azil de bătrâni la 3,3 ani de la diagnosticare, petrecând aproximativ o treime din timpul rămas în una dintre aceste instituţii.
Au existat diferenţe între Statele Unite şi Europa şi alte părţi ale lumii, probabil din cauza diferenţelor culturale şi de sistem de sănătate, au spus cercetătorii.
Rezultatele sunt în concordanţă cu cercetările anterioare din Olanda, care au constatat că oamenii tind să se mute în instituţii la 3,9 ani după ce au fost diagnosticaţi cu demenţă.
Experţii spun că informaţiile privind „istoria individuală” a demenţei, precum şi a calendarului tipic de internare în aziluri, i-ar putea ajuta pe medici să planifice mai bine îngrijirea pacienţilor, şi, totodată, ar putea ajuta factorii de decizie politică să stabilească modul de alocare a fondurilor şi autorităţile de reglementare să determine beneficiile potenţiale ale noilor tratamente care vizează încetinirea progresiei bolii.
„Datele din această meta-analiză oferă un cadru pentru a evalua dacă aceste terapii ar putea extinde supravieţuirea şi întârzia instituţionalizarea”, a subliniat prof. Dumurgier.
