Sindromul Tourette (ST) este o tulburare de dezvoltare neurologică de tip neuropsihiatric, cu debut în copilarie sau la vârsta adolescenţei (8 - 12 ani), manifestată prin ticuri motorii sau vocale - sunete şi mişcări involuntare, care nu pot fi controlate cu uşurinţă.
Rezultatele unei cercetări de referinţă, publicate în revista Biological Psychiatry, oferă perspective fără precedent asupra interacţiunii dintre celulele nervoase implicate în sindromul Tourette şi sugerează noi direcţii terapeutice.
În cadrul primei analize detaliate, celulă cu celulă, a ţesutului cerebral prelevat de la persoane diagnosticate cu sindrom Tourette, cercetătorii au identificat cu precizie ce tipuri de celule sunt afectate şi mecanismele prin care acestea funcţionează defectuos. Cercetarea evidenţiază modul în care diverse tipuri de celule nervoase sunt implicate în patogeneza afecţiunii.
Studiul este considerat inovator nu doar pentru că validează rezultate anterioare, precum pierderea neuronilor inhibitori şi modificările inflamatorii la nivel cerebral, ci şi pentru că aduce date noi privind modul în care diferitele tipuri de celule cerebrale comunică între ele în această tulburare.
Potrivit coordonatoarei principale a studiului, dr. Flora M. Vaccarino, de la Universitatea Yale (Centrul de studii pentru sănătatea copilului, Centrul de celule stem şi Institul pentru neuroştiinţe Kavli), până acum, studiile imagistice au indicat că nucleii cerebrali profunzi* (caudat-putamen), implicaţi în controlul mişcărilor, sunt de dimensiuni reduse la persoanele cu sindrom Tourette. *Nucleii cerebrali profunzi (denumiţi şi ganglioni bazali) sunt formaţiuni subcorticale (aflate în profunzimea creierului) alcătuite din mase de substanţă cenuşie, esenţiale pentru controlul mişcărilor, procesarea emoţiilor, funcţii cognitive şi înţelegerea motivaţiei.
De asemenea, cercetări anterioare au arătat o scădere a numărului de interneuroni în regiunea ganglionilor bazali. Chiar dacă există date generale, până la acest studiu, nu a existat o înţelegere detaliată a modului în care sunt afectate specific celulele din aceste zone ale creierului.
În studiul actual, echipa de cercetare a analizat probe de ţesut cerebral de la şase persoane cu forme severe de sindrom Tourette şi şase persoane de control, fără boală. Utilizând tehnologii avansate de analiză la nivel unicelular, cercetătorii au studiat expresia genelor în funcţie de tipul celular şi elementele de reglare genetică implicate.
Analizele au evidenţiat trei modificări-cheie în creierul pacienţilor cu sindrom Tourette:
- Reducerea cu aproximativ 50% a numărului de interneuroni (neuronii inhibitori specializaţi în reglarea activităţii electrice cerebrale) în regiunea caudat-putamen din ganglionii bazali. Aceşti interneuroni contribuie la inhibarea activităţii neuronale, iar pierderea lor ar putea explica dificultăţile de control motor şi vocal, caracteristice afecţiunii.
- Neuronii spinoşi medii, neuroni principali implicaţi în transmiterea semnalelor pe traiecte neuronale extinse din acea regiune, prezentau semne de stres metabolic, reflectate prin reducerea activităţii genelor mitocondriale implicate în producerea energiei celulare.
- Celulele imune ale creierului (microglia) prezentau activitate inflamatorie crescută, care era corelată direct cu stresul metabolic observat la neuronii spinoşi medii. Această relaţie neaşteptată sugerează un tip de comunicare celulară care nu a mai fost raportat anterior în sindromul Tourette.
Împreună, aceste modificări pot explica de ce pacienţii cu sindrom Tourette manifestă mişcări involuntare şi vocalizări repetitive (ticuri vocale).
Dr. Yifan Wang, coautor principal din cadrul Mayo Clinic, a menţionat că activitatea genetică alterată ar putea avea la bază modificări ale elementelor de reglare genică, mai degrabă decât mutaţii genetice propriu-zise. Astfel, afecţiunea ar putea fi determinată de activarea sau dezactivarea incorectă a genelor în cursul dezvoltării şi pe parcursul vieţii.
Sindromul Tourette afectează până la 1 din 150 de copii, iar simptomele principale sunt ticurile motorii şi vocale, precum clipitul excesiv sau tusea, produse în contexte inadecvate şi în mod repetitiv.
Dr. Liana Fasching, coautor principal de la Universitatea Yale University, a subliniat că, deşi sindromul Tourette are una dintre cele mai mari rate de recurenţă familială dintre tulburările neuropsihiatrice, studiile genetice de amploare au identificat doar câteva gene de risc. Acest lucru a determinat cercetătorii să analizeze direct ţesutul cerebral pentru a înţelege mai bine nivelurile celular şi molecular.
Dr. John Krystal, editorul revistei Biological Psychiatry, a remarcat că tratamentele actuale pentru sindromul Tourette nu abordează cauzele de bază ale afecţiunii. Studiul de faţă oferă informaţii biologice noi şi subliniază pierderea neuronilor inhibitori drept un factor-cheie ce contribuie la hiperactivitatea ganglionilor bazali şi la simptomele asociate.
Deşi mai sunt multe de înţeles despre cauzele dezvoltării sindromului, ţinând cont de faptul că primul articol privind interneuronii în sindromul Tourette a fost publicat acum 20 de ani, în 2005, cercetătorii speră ca aceste rezultate să stimuleze iniţierea unor studii clinice noi pentru pacienţii afectaţi.
