Într-un nou studiu, cercetătorii de la Johns Hopkins Medicine spun că au descoperit informaţii despre motivul pentru care simptomele şi severitatea lupusului se prezintă diferit la persoanele cu această afecţiune autoimună, de care suferă aproximativ 1,5 milioane de americani. Echipa spune că acesta este un pas cheie înainte în înţelegerea mecanismelor biologice din spatele lupusului şi ar putea duce, de asemenea, la schimbări în modul în care medicii tratează pacienţii cu această afecţiune.
Un articol, publicat luni, în revista Cell Reports Medicine, evidenţiază faptul că anumite combinaţii specifice de proteine ale sistemului imunitar, cunoscute sub numele de interferoni, şi nivelurile ridicate ale acestora sunt asociate cu anumite simptome ale lupusului, cum ar fi erupţiile cutanate, inflamaţia rinichilor şi durerile articulare.
Interferonii ajută în mod normal la combaterea infecţiilor sau a bolilor, dar sunt hiperactivi în lupus, provocând inflamaţii şi daune extinse. Studiul arată, de asemenea, că alte simptome comune legate de lupus nu pot fi explicate prin creşterea nivelului de interferoni.
„În decursul anilor am acumulat cunoştinţe conform cărora interferonii joacă un rol în lupus”, spune autorul corespondent şi reumatologul dr. Felipe Andrade, profesor la facultatea de medicină de la universitatea Johns Hopkins, într-un comunicat al universităţii.
Echipa a vrut să identifice motivul pentru care anumite tratamente pentru lupus sunt ineficiente pentru unii pacienţi.
„Am văzut cazuri în care, în mod surprinzător, pacientul nu s-a ameliorat şi ne-am întrebat dacă anumite grupe de interferon erau implicate.”
Unele tratamente pentru lupus sunt concepute pentru a suprima un anumit grup de interferoni, cunoscut sub numele de interferon I.
În studiile clinice pentru aceste tratamente, echipa a observat că unii pacienţi nu au reuşit să se amelioreze, în ciuda testelor genetice care arătau niveluri ridicate de interferon I înainte de tratament, sau ceea ce experţii numesc o semnătură ridicată de interferon.
Echipa a considerat că alte două grupuri de interferoni, interferonul II şi interferonul III, ar putea fi de vină pentru aceste răspunsuri slabe la tratament.
În cadrul cercetărilor, echipa a analizat modul în care diferite combinaţii de interferon I, II sau III şi hiperactivitatea acestora se pot prezenta la persoanele cu lupus.
Cercetătorii au prelevat 341 de probe de la 191 de participanţi pentru a determina activitatea celor trei grupuri de interferoni şi au folosit linii celulare umane modificate pentru a studia reacţia acestora la prezenţa fiecărui grup specific de interferoni.
Prin acest proces, cercetătorii au determinat că majoritatea participanţilor s-au încadrat în patru categorii: cei care aveau doar interferon I crescut; cei care aveau o combinaţie de interferoni I, II şi III crescuţi; cei care aveau o combinaţie de interferoni II şi III crescuţi; sau cei cu niveluri normale de interferon.
Echipa a putut folosi aceste constatări pentru a face, de asemenea, mai multe asocieri între aceste combinaţii de interferoni şi simptomele lupusului.
La cei cu interferon I ridicat, lupusul a fost asociat în principal cu simptome care afectează pielea, cum ar fi erupţii cutanate sau leziuni.
Participanţii cu niveluri ridicate de interferon I, II şi III au prezentat cele mai severe manifestări ale lupusului, adesea cu afectarea semnificativă a sistemelor de organe, cum ar fi rinichii.
Totuşi, nu toate simptomele întâlnite în lupus au fost asociate cu nivelul ridicat de interferoni.
Formarea de cheaguri de sânge şi numărul scăzut de trombocite, care afectează, de asemenea, coagularea, nu au avut o asociere cu niveluri crescute de interferoni din grupele I, II sau III.
Cercetătorii spun că acest lucru indică faptul că atât mecanismele dependente de interferon, cât şi alte mecanisme biologice sunt implicate în această boală complexă.
Studiul a constatat, de asemenea, că testarea genelor asociate cu aceste grupe de interferon, nu a indicat întotdeauna niveluri ridicate ale acestor proteine.
„Am constatat în studiul nostru este că aceste grupuri de interferoni nu sunt izolate; ele lucrează ca o echipă în această afecţiune (lupus) şi pot da pacienţilor diferite simptome ale bolii”, spune reumatologul dr. Eduardo Gómez-Bañuelos, profesor de medicină la Johns Hopkins şi primul autor corespondent al studiului.
Evaluarea combinaţiilor ridicate de interferon în cazul pacienţilor ar permite o mai bună înţelegere a modului în care aceştia ar putea reacţiona la tratamente şi le-ar permite medicilor să îi grupeze, pe viitor, în subtipuri clinice de lupus.
