În muzică, sport şi alte activităţi, oamenii calculează mişcarea în două părţi diferite ale creierului. Un tip de sincronizare anticipativă se bazează pe amintiri din experienţele trecute, iar celălalt pe ritm. Ambele sunt esenţiale pentru abilitatea oamenilor de a naviga prin această lume şi de a se bucura de ea.
Momentul în care o persoană calcă pedala de acceleraţie chiar imediat după ce se schimbă culoarea semaforului, sau atunci când dă din picior înainte de a auzi prima notă a unei piese este practic o decizie inconştientă. Se numeşte sincronizare anticipativă şi este de două tipuri, unul bazat pe amintirile din experienţe anterioare, iar celălalt - pe ritm.
Un nou studiu realizat de cercetători de la Universitatea Berkeley, din California, arată cum reţelele neuronale ce susţin fiecare din aceste metronoame se găsesc în două părţi diferite din creier, depinzând de sarcina din acel moment.
”Dacă e vorba fie de sport, muzică, discursuri sau doar de concentrare, studiul nostru sugerează că sincronizarea nu este un proces unificat, sunt două feluri distincte în care facem predicţii temporale, ce depind de diferite părţi din creier”, a spus conducătorul studiului, Assaf Breska, cercetător postdoctorand în neuroştiinţă la Berkeley, citat de sciencedaily.com.
Descoperirile, prezentate în publicaţia Proceedings of the National Academy of Science, oferă o nouă perspectivă asupra modului în care oamenii îşi calculează mişcările.
“Împreună, aceste sisteme cerebrale ne permit nu numai să existăm în prezent, dar şi să anticipăm activ viitorul”, spune şi Richard Ivry, neurolog la Berkeley.
Pe parcursul cercetării lor, Breska şi Ivry au studiat legăturile dintre punctele cheie ale sincronizării anticipative şi deficitele oamenilor cu Parkinson sau cu degenerări cerebrale.
Astfel, în urma cercetării, cercetătorii au reuşit să stabilescă că sincronizarea ritmică este conectată la ganglionul bazal, iar sincronizarea într-un anumit interval – un cronometru intern bazat în mare pe memoria noastră din experienţele anterioare – la cerebel. Ambele sunt regiuni cerebrale primare asociate cu mişcarea şi cunoaşterea.
Mai mult decât atât, rezultatele lor sugerează că dacă unul din aceste ceasuri neuronale nu funcţionează corect, celălalt ar putea teoretic să îl ajute.
Autorii cercetării au ajuns la concluzia că metodele non-farmaceutice pentru a regla deficitele de sincronizare neurologică a pacienţilor ar putea implica jocuri pe calculator ce stimulează creierul şi modificări ale mediului înconjurător, a adăugat el.
Pentru a ajunge la această concluzie, Breska şi Ivry au comparat cât de bine au folosit indicii ”temporali” sau sincronizarea pacienţii cu Parkinson şi cu degenerări cerebrale.
Ambele grupuri au vizionat secvenţe de pătrate roşii, albe şi verzi în timp ce se mişcau la viteze variate pe ecranul unui calculator, şi au trebuit să apese pe un buton ori de câte ori au văzut pătratul verde. Pătratele albe îi anunţau că cele verzi urmau să apară.
Într-o secvenţă, pătratele roşii, albe şi verzi se mişcau cu un ritm constant, iar pacienţii cu degenerări cerebrale au răspuns foarte bine la aceste indicii ritmice.
În alta, pătratele colorate au urmat un şablon mai complex, cu intervale diferite între pătratul roşu şi cel verde. Această secvenţă a fost mai uşor de urmărit de către pacienţii cu Parkinson.
În acest mod, cercetătorii au reuşit să arate că pacienţii cu degenerări cerebrale sunt afectaţi în folosirea indiciilor temporale non-ritmice, în timp ce pacienţii cu degenerări ale ganglionului bazal, asociate bolii Parkinson, au probleme la folosirea indiciilor ritmice.
În cele din urmă, rezultatele confirmă faptul că sunt folosite două mecanisme diferite din creier pentru sincronizarea anticipativă, punând sub semnul întrebării teoria conform căreia un singur sistem cerebral se ocupă de toate nevoile noastre temporale, se mai arată în concluziile studiului.
