Constatările unui recent studiu susţin o abordare mai prudentă în luarea unor decizii timpurii privind retragerea asistenţei vitale, respectiv deconectarea de la dispozitivele medicale de menţinere a vieţii, în cazul pacienţilor cu leziuni cerebrale traumatice.
Leziunile traumatice craniocerebrale grave (TBI) reprezintă o cauză majoră de spitalizare şi de deces în întreaga lume, afectând peste cinci milioane de persoane în fiecare an.
Estimarea rezultatelor pacienţilor în urma unui traumatism cranio-cerebral poate fi dificilă, însă familiilor li se cere să ia decizii cu privire la continuarea sau retragerea tratamentului de menţinere a vieţii la câteva zile după traumatism.
Într-un nou studiu, cercetătorii de la Mass General Brigham, un sistem integrat de îngrijire a sănătăţii, non-profit, care se ocupă de cercetare medicală şi de îngrijirea pacienţilor, fiind totodată cel mai mare spital universitar al facultăţii de medicină de la Harvard, au analizat rezultatele clinice potenţiale pentru pacienţii cu TBI înrolaţi în studiul Transformarea cercetării şi a cunoştinţelor clinice in TBI (TRACK-TBI) pentru care a fost retras suportul de susţinere a vieţii.
Cercetătorii au descoperit că unii pacienţi pentru care a fost retras suportul vital ar fi putut supravieţui şi ar fi recuperat un anumit nivel de independenţă la câteva luni după rănire, potrivit unui articol publicat luni.
Aceste constatări sugerează că amânarea deciziilor privind retragerea suportului vital ar putea fi benefică pentru unii pacienţi.
Familiilor americane li se cere adesea să ia decizii de retragere a măsurilor de susţinere a vieţii, cum ar fi respiraţia mecanică, în termen de 72 de ore de la o leziune cerebrală.
Informaţiile transmise de medici, care sugerează un prognostic neurologic slab, sunt cel mai frecvent motiv pentru care familiile optează pentru retragerea măsurilor de susţinere a vieţii. Cu toate acestea, nu există în prezent recomandări (orientări) medicale sau algoritmi precişi care să determine ce pacienţi cu TBI grave au şanse de recuperare.
Utilizând date colectate pe o perioadă de 7,5 ani de la 1.392 de pacienţi cu leziuni cerebrale traumatice aflaţi în unităţile de terapie intensivă din 18 centre din Statele Unite, cercetătorii au creat un model matematic pentru a calcula probabilitatea de retragere a tratamentului de menţinere a vieţii, pe baza unor proprietăţi precum datele demografice, factorii socio-economici şi caracteristicile leziunilor.
Apoi, au analizat datele persoanelor pentru care tratamentul de susţinere a vieţii nu a fost retras (WLST-) cu cele ale persoanelor cu scoruri similare în model, dar pentru care tratamentul de susţinere a vieţii a fost retras (WLST+).
Pe baza urmăririi omologilor cu WLST-, rezultatele estimate la şase luni pentru o proporţie substanţială din grupul WLST+ au fost fie decesul, fie recuperarea cel puţin a unei anumite independenţe în activităţile zilnice.
Dintre supravieţuitori, mai mult de 40% din grupul WLST- şi-au recăpătat cel puţin o anumită independenţă.
În plus, echipa de cercetare a constatat că rămânerea într-o stare vegetativă a fost un rezultat puţin probabil până la şase luni de la rănire.
Este important de menţionat faptul că niciunul dintre pacienţii care au murit în acest studiu nu a fost declarat în moarte cerebrală şi, prin urmare, rezultatele nu sunt aplicabile în cazul morţii cerebrale.
Potrivit autorilor, constatările sugerează că are loc un cerc vicios: clinicienii presupun că pacienţii vor avea rezultate slabe pe baza datelor privind rezultatele. Această presupunere are ca rezultat retragerea suportului vital, care, la rândul său, creşte ratele rezultatelor slabe şi duce la şi mai multe decizii de retragere a suportului vital.
Autorii sugerează că sunt necesare studii suplimentare care să implice eşantioane de dimensiuni mai mari şi care să permită o potrivire mai precisă a cohortelor WLST+ şi WLST- pentru a înţelege traiectoriile variabile de recuperare pentru pacienţii care suferă leziuni cerebrale traumatice.
„Constatările noastre susţin o abordare mai precaută a luării unor decizii timpurii de retragere a suportului vital”, a declarat autorul corespondent Yelena Bodien, de la Centrul pentru neurotehnologie şi neurorecuperare al Departamentului de neurologie de la Massachusetts General Hospital, din reţeaua Spaulding-Harvard Sisteme model pentru leziuni cerebrale traumatice.
„Leziunea cerebrală traumatică este o afecţiune cronică care necesită urmăriri pe termen lung pentru a înţelege rezultatele pacienţilor. Amânarea deciziilor referitoare la suportul vital poate fi justificată pentru a identifica mai bine pacienţii a căror stare se poate îmbunătăţi”, a precizat Yelena Bodien, profesor asistent de medicină fizică şi reabilitare la facultatea de medicină a Universităţii Harvard.
Detaliile studiului, au fost publicate luni, în Journal of Neurotrauma.
