Boala Niemann-Pick tip C (NPC) şi mucopolizaharidoza tip 3 (MPS 3) - sau sindromul Sanfilippo - sunt două afecţiuni care se manifestă din copilărie şi provoacă simptome care pot părea similare cu cele ale bolii Alzheimer.
Ambele afecţiuni, numite colocvial şi „Alzheimer infantil“, sunt tulburări de depozitare lizozomală, boli foarte rare cu transmitere genetică. Pentru apariţia bolii, ambii părinţi trebuie să transmită gena.
Lizozomii sunt componente esenţiale ale celulelor şi acţionează ca sistem digestiv al celulei. Acestea conţin diverse enzime care descompun proteinele, carbohidraţii şi lipidele.
Dacă nu funcţionează corect, organismul nu poate transporta din celule zaharurile şi grăsimile celulare, cum ar fi colesterolul. La persoanele cu tulburări de stocare lizozomală, nutrienţii se acumulează în interiorul celulelor, determinându-le să eşueze şi să moară.
Cauze
Mutaţiile sau modificările unor gene specifice provoacă afecţiuni la copii, iar în timp deteriorarea sistemului nervos provoacă simptome asemănătoare bolii Alzheimer.
NPC
În NPC, un copil moşteneşte gene recesive, mutante NPC1 sau NPC2 de la fiecare dintre părinţi. Aceste gene creează apoi proteine NPC1 sau NPC2 deformate. Organismul are nevoie de proteine sănătoase NPC1 şi NPC2 pentru a transporta colesterolul şi alte lipide din lizozomii celulelor.
Colesterolul este esenţial pentru crearea membranelor celulare, steroizilor şi vitaminelor. Dacă colesterolul nu poate părăsi lizozomul, nu poate crea aceste componente critice.
În plus, colesterolul şi alte lipide se pot acumula în celulă, ceea ce va duce la o funcţionare anormală şi, în cele din urmă, la moartea celulei.
MPS3
Există patru subtipuri cunoscute de MPS 3. Cauza fiecărui subtip este o anomalie a unei gene specifice, respectiv a genelor GNS, HGSNAT, NAGLU şi SGSH.
La persoanele cu MPS 3, genele care codifică de obicei pentru o anumită enzimă nu funcţionează corect. Acest lucru duce la o acumulare de moleculă de zahăr, parţial defalcată, numită sulfat de heparan, în celule.
Când aceste zaharuri se acumulează, ele afectează treptat funcţia celulară sănătoasă, ceea ce duce la declinul sistemului nervos şi a funcţiei organelor şi în cele din urmă cauzează moartea celulelor.
Simptome
Simptomele pe care le va experimenta o persoană depind de afecţiunea pe care o are. Cu toate acestea, atât NPC, cât şi MPS 3 sunt boli degenerative, ceea ce înseamnă că simptomele lor se agravează în timp.
NPC
În cazul în care un copil are NPC acesta ar putea avea simptome severe care să-i pună viaţa în pericol încă de la o vârstă fragedă.
În schimb, cei cu simptome uşoare nu pot primi un diagnostic până la vârsta adultă. Cu toate acestea, simptomele afectează cel mai frecvent copiii de vârstă şcolară. Aceştia au probleme cu învăţarea şi reţinerea informaţiilor noi.
Copiii cu NPC pot fi, de asemenea, stângaci şi prezintă dificultăţi în mişcare ochilor în sus şi în jos.
Mai mult decât atât, copiii cu NPC pot experimenta episoade de pierdere a tonusului muscular şi pot cădea brusc la podea. Medicii numesc această condiţie cataplexie.
Persoanele adulte cu NPC pot avea simptome asemănătoare demenţei, cum ar fi:
- gândire inflexibilă
- discernământ scăzut
- lipsă de atenţie şi înţelegere
- lentoare mentală
- dificultăţi de memorie
- probleme de învăţare
Alte simptome pot include:
- ficat sau splină mărite
- disfagie sau dificultăţi la înghiţire
- tulburări de vorbire
- convulsii
- dificultăţi de respiraţie
- slăbiciune musculară
- insuficienţă hepatică
- tulburări de somn
MPS 3
Copiii cu MPS 3 nu prezintă în mod obligatoriu simptome la naştere, afecţiunea putând da semne în timpul copilăriei timpurii, când aceşti încep să aibă simptome neurologice severe, cum ar fi demenţa progresivă, convulsii şi un comportament modificat.
Aproximativ 80-99% dintre cei diagnosticaţi cu MPS 3 prezintă următoarele simptome:
- degenerarea sistemului nervos central
- infecţii cronice ale urechii
- vorbire şi dezvoltarea limbajului întârziate
- păr gros şi pilozitate excesivă
Alte simptome includ: surzenie, pierderea vederii şi un cap mult mai mare decât de obicei cu trăsături faciale aspre.
Pe măsură ce starea progresează, copiii cu MPS 3 îşi pierd funcţia motorie şi majoritatea nu mai pot merge de la vârsta 10 ani.
Tratament
În prezent, nu există tratament pentru NPC sau MPS 3. Cu toate acestea, un medicament numit miglustat poate ajuta la încetinirea progresiei bolii prin limitarea producţiei de lipide. Copiii trebuie să primească diagnosticul cât mai curând posibil pentru ca medicamentul să aibă un efect optim.
Tratamentul şi gestionarea acestor afecţiuni se concentrează pe îmbunătăţirea simptomelor şi a calităţii vieţii.
Astfel, unele simptome pot fi ameliorate:
Dificultate la înghiţire: dacă o persoană are disfagie, consumul de alimente lichide sau moi şi lucrul cu un logoped pot îmbunătăţi funcţia de înghiţire. Medicii pot recomanda un tub de stomac pentru a livra alimente şi medicamente.
Convulsii: medicii pot prescrie medicamente împotriva atacurilor convulsive, stimulente ale sistemului nervos central, sau antidepresive.
Tulburări de somn: pentru apnee există dispozitive care menţin căile respiratorii deschise în timpul somnului. Medicii pot prescrie, de asemenea, melatonina sau sedative nocturne.
Slăbirea muşchilor: terapia fizică se concentrează pe construirea forţei musculare, iar mişcarea poate ajuta la îmbunătăţirea funcţiei musculare.
Factori de risc
Atât NPC, cât şi MPS 3 sunt boli rare. MPS 3 poate afecta 1 din 70.000-100.000 naşteri. În plus, fiecare dintre aceste afecţiuni implică gene recesive, ceea ce înseamnă că fiecare părinte trebuie să poarte gena mutantă. Dacă un copil primeşte o genă normală şi o genă mutantă, acesta va fi la rândul său purtător, dar, de obicei, nu va prezenta simptome.
Dacă ambii părinţi au gena mutantă, riscul de a o transmite copilului este de 25% cu fiecare sarcină. Probabilitatea ca nou-născutul să fie purtător al genei, ca şi părinţii săi, este de 50% cu fiecare sarcină.
Chiar şi aşa, un copil are o şansă de 25% de a primi gene normale de la ambii părinţi.
Atât copiii de sex masculin, cât şi cei de sex feminin au acelaşi risc să moştenească boala.
Dacă părinţii sunt rude apropiate, riscul ca amândoi să poarte aceeaşi genă mutantă este mai mare. Acest lucru creşte probabilitatea ca orice copil să moştenească starea genetică recesivă.
Atât NPC cât şi MPS 3 sunt boli progresive care contribuie la o durată de viaţă scăzută.
Copiii cu NPC au o durată de viaţă variabilă care depinde de debutul afecţiunii. Speranţa lor de viaţă variază de la câteva zile la câteva decenii.
Copiii cu MPS 3 au, de asemenea, o speranţă de viaţă variată. Majoritatea trăiesc pînă la adolescenţă, iar unii pot ajunge la 30 de ani.
