De la răspândirea pe scară largă a mpox - virusul monkeypox care a provocat boala cunoscută anterior sub numele de variola maimuţei, în 2022 - la evoluţia gripei aviare, şi cazurile recente de virus Marburg din Guineea Ecuatorială, coronavirusul nu mai domină titlurile de pe prima pagină a ziarelor la fel de mult ca înainte. În schimb, am auzit cu regularitate despre focare de virusuri nou apărute sau reemergente.
Aşadar, este în creştere incidenţa focarelor de virusuri? Sau, pur şi simplu, am devenit mai buni la detectarea focarelor datorită tehnologiei îmbunătăţite dezvoltate în timpul pandemiei Covid?
Răspunsul ar putea fi un pic din ambele.
Se estimează că există aproximativ 1,67 milioane de virusuri care nu au fost încă identificate şi care infectează în prezent mamiferele şi păsările.
Dintre acestea, se crede că până la 827.000 au potenţialul de a infecta oamenii.
Pentru a înţelege cum apar virusurile, trebuie să ne întoarcem la începutul vieţii pe Pământ.
Există mai multe teorii cu privire la modul în care au apărut primele virusuri, dar toate sunt de acord că acestea există de miliarde de ani, evoluând alături de fiinţele vii. Atunci când această coevoluţie stabilă este întreruptă, atunci pot apărea probleme.
Principalii factori de apariţie a virusurilor în populaţia umană sunt oamenii şi acţiunile lor.
Agricultura a devenit o practică obişnuită în urmă cu peste 10.000 de ani şi, odată cu aceasta, oamenii au început să aibă un contact strâns cu animalele.
Acest lucru a oferit posibilitatea ca virusurile care infectau în mod natural aceste animale să facă un „salt între specii" şi să ajungă la oameni, proces cunoscut sub numele de zoonoză.
Aproximativ 75 % din bolile infecţioase nou apărute se datorează zoonozei.
Pe măsură ce civilizaţia şi tehnologia umană au avansat, distrugerea habitatelor animalelor a forţat animalele să se deplaseze în noi zone în căutarea unor surse de hrană.
Diferite specii care, în mod normal, nu ar fi fost în contact, împart acum acelaşi mediu. Adăugând oamenii în această ecuaţie avem reţeta perfectă pentru apariţia unui nou virus.
Urbanizarea duce la o densitate mare a populaţiei, creând un mediu ideal pentru răspândirea virusurilor. Dezvoltarea rapidă a oraşelor depăşeşte adesea infrastructura adecvată, cum ar fi salubritatea şi asistenţa medicală, ceea ce sporeşte şi mai mult probabilitatea apariţiei unor focare de virus.
Schimbările climatice contribuie, de asemenea, la răspândirea virusurilor. De exemplu, arbovirusurile (virusuri răspândite de artropode precum ţânţarii) sunt detectate în zone noi, deoarece gama de ţări în care ţânţarii pot supravieţui este în creştere.
Ştiinţa medicală cunoaşte aceşti factori de mult timp. Apariţia SARS-CoV-2 (virusul care provoacă Covid-19) nu a surprins niciun virusolog sau epidemiolog.
A fost o chestiune nu dacă ci când va apărea o pandemie.
Neaşteptată a fost însă amploarea pandemiei de Covid-19 şi dificultatea de a limita în mod eficient răspândirea virusului.
De asemenea, nu se poate prezice impactul pe care dezinformarea îl poate avea asupra altor domenii ale sănătăţii publice.
Sentimentul antivaccinare, în special, a devenit mai frecvent pe reţelele de socializare în ultimii ani, şi astfel se observă rate crescute de ezitare în privinţa vaccinării.
De asemenea, au fost perturbate programele de imunizare de rutină a copiilor, ceea ce a crescut riscul apariţiei unor focare de boli care pot fi prevenite prin vaccinare, cum ar fi rujeola.
Monitorizarea virusurilor
Ştiinţa a evoluat într-un ritm fără precedent în timpul pandemiei de Covid-19, ceea ce a dus la dezvoltarea unor metode noi şi îmbunătăţite de detectare a virusului pentru a monitoriza focarele şi evoluţia virusului. Acum, mulţi dintre oamenii de ştiinţă implicaţi în urmărirea SARS-CoV-2 îşi îndreaptă atenţia şi către monitorizarea altor virusuri.
De exemplu, monitorizarea apelor reziduale a fost utilizată pe scară largă pentru a detecta SARS-CoV-2 în timpul pandemiei şi ar putea ajuta în mod similar la depistarea altor virusuri care reprezintă o ameninţare pentru sănătatea umană.
Atunci când o persoană este infectată cu un virus, o parte din materialul genetic al virusului respectiv este, de obicei, aruncat în toaletă. Apele reziduale au puterea de a arăta dacă numărul de infecţii într-o zonă este în creştere, de obicei înainte ca numărul de cazuri să înceapă să crească în spitale.
Adaptarea acestei tehnologii pentru a căuta şi alte virusuri, cum ar fi gripa, rujeola sau chiar poliomielita, ar putea oferi date valoroase despre momentul în care apar epidemiile.
Acest lucru se întâmplă deja într-o oarecare măsură - virusul poliomielitei a fost detectat în apele reziduale din Londra în cursul anului 2022, de exemplu.
Această creştere a supravegherii virale va duce în mod natural la raportarea mai multor focare de virus. În timp ce unii oameni ar putea considera acest lucru ca fiind alarmist, astfel de informaţii ar putea fi cheia pentru a limita orice pandemie viitoare.
Dacă un focar ar apărea într-o zonă care nu dispune de o supraveghere adecvată a virusurilor, este mai probabil ca infecţia să se răspândească prea departe pentru a fi uşor de stăpânit.
Monitorizarea virusurilor este doar o parte a pregătirii pentru pandemii.
Guvernele şi agenţiile de sănătate şi ştiinţă din întreaga lume trebuie să aibă în vigoare protocoale (actualizate în mod regulat) privind apariţia virusurilor şi pandemiilor, astfel încât atunci când acestea apar să nu fie deja prea târziu.
Este puţin probabil ca Covid-19 să fie ultima pandemie la care vor fi martori mulţi oameni care trăiesc astăzi.
Să sperăm că data viitoare vom fi mai bine pregătiţi.
Sursa: Lindsay Broadbent, virusolog, Universitatea din Surrey, Marea Britanie.
