Pacienţii cu HIV din România au fost împinşi către marginile sistemului medical şi sunt neglijaţi după ce spitalele de boli infecţioase au devenit centre Covid-19, au afirmat specialiştii în cadrul emisiunii 360MEDICAL difuzată la postul B1 TV, care au prezentat mai multe soluţii pentru a îmbunătăţi situaţia.
În decembrie 1990, datele europene indicau faptul că, în România, 999 de copii cu vârsta de până la 1 an erau infectaţi cu virusul HIV.
"S-a plecat practic de la zero în 1990. (...) Au trecut 30 de ani şi astăzi discutăm de o rată de supravieţuire impresionantă raportată la fenomenul HIV/SIDA pediatric de la începutul anilor ‘90", a afirmat dr. Mariana Mărdărescu, medic infecţionist la Institutul Naţional de Boli Infecţioase “Prof. Dr. Matei Balş” din Bucureşti.
În cei 30 de ani trecuţi de atunci, România a făcut mai mulţi paşi importanţi - în primul rând recunoaşterea fenomenului.
"După 2000, se discuta despre lupta pentru supravieţuire, a fost momentul în care s-a înţeles care este impactul tratamentului antiretroviral. Anii 2010 reprezintă perioada în care, şi în România, ca şi în Europa, s-a vorbit şi se vorbeşte în continuare despre infecţia HIV ca fiind o infecţie a supravieţuitorilor de lungă durată, ca fiind o boală cronică", a menţionat dr. Mărdărescu.
"Prezentul înseamnă găsirea posibilităţilor ca, pentru o persoană pozitivă care are diverse boli asociate şi care este supravieţuitor de lungă durată, să existe posibilitatea pentru a fi îngrijită. Viitorul înseamnă speranţa de vindecare, în anii care urmează", a completat medicul infecţionist.
În jurul anului 2000, România avea circa 11.000 de copii infectaţi cu HIV, din care cei mai mulţi au depăşit în prezent vârsta de 33-34 de ani. Ulterior, România a început să se confrunte, ca şi restul statelor europene, cu alte tipuri de transmitere a HIV, în special la adulţi.
Recent, la iniţiativa mai multor asociaţii, a căror rol este să reprezinte drepturile pacienţilor cronici cu boli infecţioase, au fost organizate mai multe dezbateri al căror obiectiv a fost realizarea unui set de proceduri necesare autorităţilor şi medicilor pentru ca pacienţii cronici cu HIV sau hepatită să depăşească corect contextul pandemic.
"Parcurgem în prezent un context în care spitalele de boli infecţioase au devenit spitale care tratează Covid-19, iar pacienţii care erau îngrijiţi acolo – fie pacienţi cu HIV, fie pacienţi afectaţi de hepatitele virale – sunt în prezent împinşi către marginile sistemului medical şi ajung să fie neglijaţi. În aceste condiţii, este foarte greu să se aplice ghidurile de bună îngrijire medicală, sunt greu de realizat evaluările medicale periodice", a afirmat Ana-Maria Schweitzer, director al Fundaţiei Baylor Marea Neagră, în cadrul emisiunii.
Astfel, un grup de lucru a venit cu o serie de recomandări. "Unele soluţii sunt simple şi presupun debirocratizarea. De exemplu, pacienţii care trăiersc cu HIV şi care îşi iau bine tratamentul pur şi simplu nu au de ce să vină lunar la spital să-şi ridice pastilele", a menţionat Ana-Maria Schweitzer.
În România, pacienţii sunt obligaţi să se prezinte lunar pentru a-şi ridica tratamentul sau chiar mai des, dacă stocurile de medicamente nu sunt suficiente.
În alte ţări există inclusiv posibilitatea trimiterii medicamentelor la domiciliu pentru anumiţi pacienţi, în anumite condiţii, potrivit specialiştilor.
"Chiar dacă mulţi pacienţi îşi controlează foarte bine infecţia cu HIV datorită tratamentului, ei dezvoltă alte afecţiuni şi au nevoie să fie consultaţi de medici specialişti. Una dintre soluţii ar fi desemnarea unor medici specialişti la nivel regional care să fie familiarizaţi cu problematica HIV şi care să se ocupe de pacienţi", consideră directorul Fundaţiei Baylor Marea Neagră.
O altă măsură propusă în Ghidul „Actualizarea Managementului Pacientului cu HIV/SIDA Post Covid-19” constă în amenajarea unor centre separate de restul clinicilor sau spitalelor destinate asigurării de servicii medicale optime pentru pacienţii cu HIV.
În România, tratamentul a fost iniţiat în 1995, în monoterapie, cu un singur medicament pe care l-am avut la dispoziţie la momentul respectiv, şi nu pentru toată ţara, ci pentru anumite zone. Mai târziu, după 2000, au început să fie înregistrate şi în România medicamente antiretrovirale, dar a fost nevoie de alţi paşi importanţi în ceea ce priveşte ghidurile şi protocoalele de tratament specifice populaţiei infectate cu HIV.
"În momentul de faţă, în România, ca şi în Europa, cel mai important lucru este să se adere la un tratament antiretroviral care să presupună combinaţii fixe – adică un medicament specific antiretroviral care să aibă cel puţin 3 sau 4 clase terapeutice, ceea ce înseamnă că se creşte dintr-o dată aderenţa la tratamentul antiretroviral", a mai spus dr. Mariana Mărdărescu.
