Tulburarea hiperactivă cu deficit de atenţie sau ADHD poate fi diagnosticată prin examinarea undelor cerebrale, spun experţii. Iată care este neuroştiinţa din spatele acestui diagnostic.
Copiii cu deficit de atenţie şi hiperactivitate (ADHD) nu au o tulburare de comportament, nu sunt leneşi şi nici lipsiţi de maniere şi limite. Creierul lor se maturizează într-un mod diferit, cu modele diferite de activitate neurologică şi o serie de diferenţe neurochimice. Din acest motiv, ADHD este considerată a fi o tulburare de neurodezvoltare.
Dezechilibrele neurologice prezente în cazul ADHD se manifestă prin dificultăţi de atenţie, dezorganizare sau hiperactivitate şi impulsivitate. Deşi acestea sunt mai evidente în copilărie, unde prevalenţa este estimată la 5%, ADHD poate persista până la vârsta adultă, unde prevalenţa este de 2,5% din populaţie.
Prin urmare, ADHD poate avea un impact social, academic şi profesional pe tot parcursul vieţii unei persoane.
Deşi există factori de risc (cum ar fi fumatul mamei în timpul sarcinii sau greutatea mică la naştere), nu s-a demonstrat că aceştia cauzează în mod direct ADHD. Factorii genetici joacă un rol mai important, deoarece 74% din cazuri sunt ereditare, spune Teresa Rossignoli Palomeque, de la Universitatea Nebrija, Spania, specialist în neuroştiinţe şi Cofondator şi CEO al STap2Go (o intervenţie digitală pentru atenţie şi funcţii executive bazată pe strategii aplicabile în viaţa de zi cu zi - fără a fi nevoie de un instructor - care se aplică în special în cazurile de ADHD, dificultăţi de învăţare, TSA - tulburare de spectru autist, tulburări cognitive sau demenţă şi în acele tulburări care duc la afectarea atenţiei, a funcţiilor executive şi/sau a vitezei de procesare).
Diagnosticarea dincolo de comportament
În prezent, diagnosticele ADHD sunt realizate în principal prin observaţii cognitive şi comportamentale. Aceste teste determină dacă un copil are dificultăţi în raport cu ceea ce este de aşteptat pentru vârsta sa.
Cu toate acestea, acest lucru poate fi completat - sau poate chiar înlocuit în viitor - de neuroştiinţa computaţională. Datorită cercetării în această disciplină, apar instrumente care nu se mai bazează pe observarea comportamentului, ci studiază modelele de activitate cerebrală.
Prin utilizarea algoritmilor matematici, acestea oferă informaţii cu privire la similitudinea activităţii cerebrale a unei persoane cu cea a altor persoane cu ADHD.
Diferenţe în creier
Funcţiile umane zilnice - cum ar fi gândirea, simţirea, mersul şi aşa mai departe - sunt activate de neuronii care se conectează prin intermediul sinapselor, iar aceste conexiuni generează activitate electrică. Anumite unde cerebrale sunt asociate cu anumite stări cognitive.
În cazul ADHD, au fost găsite modele divergente în undele P3B şi N200, care sunt legate de atenţie, inhibiţie şi autocontrol.
În cazul ADHD, unda P3B este de obicei mai slabă sau întârziată, reflectând dificultăţi în ceea ce priveşte atenţia şi procesarea informaţiilor. Unda N200 este implicată în detectarea erorilor, controlul impulsurilor şi concentrarea atenţiei. La persoanele cu ADHD, funcţionarea anormală a undei N200 poate fi legată de probleme cu autocontrolul şi atenţia, explică ea într-un articol apărut recent în revista online, The Conversation.
Neuroimagistică în zonele mai mici ale creierului
Tehnologia neuroimagistică oferă dovezi suplimentare ale diferenţelor de neurodezvoltare. Tehnici precum imagistica prin rezonanţă magnetică (RMN) au descoperit că anumite zone de dimensiuni sau volume mai mici sunt relevante în cazurile de ADHD. Acestea includ:
- Corpul calos, un fascicul de fibre nervoase care conectează cele două jumătăţi ale creierului.
- Lobul frontal, care este strâns legat de controlul atenţiei şi al funcţiilor executive.
- Nucleul caudat, care este implicat în eliberarea dopaminei, un hormon fundamental pentru sistemul de recompensă al creierului, cu un impact puternic asupra învăţării şi motivaţiei.
Un volum mai redus al cortexului a fost constatat, de asemenea, în regiuni precum cortexul frontal, temporal, parietal şi occipital. După cum s-a menţionat mai sus, diverse studii au constatat, de asemenea, un volum mai mic în zonele frontale, în special în zonele orbitofrontale. Aceste zone sunt deosebit de importante pentru autocontrol şi inhibiţie.
Factori chimici şi metabolici
Alte tehnici, cum ar fi tomografia cu emisie de pozitroni, au detectat un consum mai scăzut de glucoză (comparativ cu persoanele fără ADHD) în patru zone principale: girusul cingulat (legat de reglarea emoţională); în anumite ganglioni bazali (în special nucleul caudat); în hipocampusul drept (legat de memorie); şi în talamusul drept (legat de procesarea senzorială).
Scăderea metabolismului în regiunile parietale şi temporale este, de asemenea, legată de menţinerea atenţiei.
În plus, persoanele cu ADHD prezintă un flux sanguin redus la nivelul substanţei albe din zonele frontale, care sunt esenţiale pentru funcţiile executive precum atenţia, autocontrolul şi luarea deciziilor. Acest lucru ar putea explica dificultăţile de concentrare şi de control al impulsurilor întâmpinate de persoanele care suferă de ADHD.
Un aport redus de sânge se regăseşte şi în alte zone: corpul calos, unde împiedică trecerea cu uşurinţă a informaţiilor între cele două emisfere; nucleele bazale şi striatul, care sunt importante pentru reglarea dopaminei; şi în regiunile occipitale, parietale şi temporale, care pot afecta percepţia vizuală, atenţia spaţială şi memoria verbală.
În cele din urmă, la nivel chimic, unele studii raportează o scădere a dopaminei în căile dopaminergice în ADHD. Dopamina, după cum s-a menţionat mai sus, este fundamentală în sistemul de recompensă al creierului, ceea ce înseamnă că afectează motivaţia, atenţia şi învăţarea.
Sfârşitul stigmatizării: ADHD şi succesul profesional
Neuroştiinţa a furnizat suficiente dovezi pentru ca specialiştii să nu mai vadă copiii cu ADHD ca fiind leneşi sau nepoliticoşi. După cum demonstrează exemplele de mai sus, este vorba despre o afecţiune de neurodezvoltare.
Acest lucru este fundamental pentru detectarea falselor pozitive (cazuri care sunt considerate ADHD, dar nu sunt), deoarece poate ajuta la revizuirea condiţiilor de mediu şi la furnizarea altor explicaţii posibile, precum şi la sprijinirea persoanelor cu ADHD într-un mod adecvat, spune Palomeque.
Este esenţial să se ofere instrumente care să ajute persoanele afectate să facă faţă dificultăţilor şi, mai presus de toate, să profite la maximum de punctele lor forte. Toate acestea ar trebui făcute întotdeauna în coordonare cu şcolile, familiile şi, dacă este necesar, cu terapeuţii, indică ea.
Este adevărat că şcoala poate fi dificilă pentru mulţi copii cu ADHD, dar cu sprijinul potrivit, mulţi pot deveni adulţi de succes.
Celebrităţi precum actorii Will Smith, Jim Carrey şi cântăreţul Justin Timberlake, precum şi antreprenori precum Ingvar Kamprad (Ikea) sau Richard Branson (Virgin), sunt exemple în acest sens.
Prin urmare, adevărata provocare nu este a avea ADHD, ci modul în care societatea înţelege şi îi sprijină pe cei care se confruntă cu această tulburare, concluzionează cercetătoarea.
