Zahărul ar putea, de fapt, să ajute medicamentele să pătrundă în organism, conform unei cercetări recente de la Universitatea din Mississippi, şi ar putea reduce efectele secundare nocive ale tratamentului împotriva cancerului.
Bineînţeles, în loc de o lingură de zahăr, cercetătorii au încercat să utilizeze glicopolimeri - polimeri produşi din zaharuri naturale precum glucoza - pentru a acoperi particule minuscule care administrează medicamente împotriva cancerului direct în tumori. Ei au descoperit că glicopolimerii ajută la împiedicarea lipirii proteinelor de nanoparticule, reducând răspunsul imun al organismului la tratament.
Ca urmare, organismul a fost mai capabil să răspundă la tratament.
„Adevăratul miez al problemei este că medicamentele împotriva cancerului sunt incredibil de toxice”, spune Thomas Werfel, profesor asociat de inginerie biomedicală.
„Acestea au o fereastră terapeutică foarte îngustă, ceea ce înseamnă că doza la care funcţionează este foarte aproape de doza la care devin toxice. Şi astfel, de îndată ce obţinem o doză suficientă pentru a scăpa de tumoră, provoacăm în acelaşi timp toată această toxicitate, toate aceste efecte în afara ţintei pe care nu le dorim", spune cercetătorul.
„De ce se întâmplă asta? Se întâmplă pentru că o fracţiune din medicamentul împotriva cancerului ajunge la cancer - în cele mai multe cazuri, mult mai puţin de 1%; peste 99% se duc peste tot în restul corpului”, a precizat acesta.
Acest medicament toxic care se scurge în alte părţi ale corpului poate provoca afecţiuni grave, cum ar fi leucemia, poate declanşa reacţii alergice şi chiar poate genera alte tipuri de cancer. Cu toate acestea, dacă o cantitate mai mare din tratamentul împotriva cancerului ajunge la tumoră, aceste efecte secundare ar putea fi reduse.
Echipa şi-a publicat rezultatele în revista ACS Nano.
Nanoparticulele - particule mai mici de o miime din lăţimea unui fir de păr uman - s-au dovedit a fi o opţiune eficientă pentru tratamentul cancerului şi pot furniza medicamente direct la tumori. Dar proteinele - inclusiv cele care declanşează un răspuns imunitar - tind să se adune în jurul nanoparticulelor, determinând organismul să eticheteze tratamentul ca fiind un invadator străin. Acest răspuns imunitar reduce eficacitatea medicamentului.
„În ultimii 30 de ani, PEG (polietilen glicol) a fost standardul de aur pentru a proteja aceste particule de o astfel de situaţie”, adaugă Kenneth Hulugalla, student în anul al treilea la doctorat în inginerie biomedicală.
La prima utilizare, acesta funcţionează extrem de bine, dar apoi, sistemul imunitar al organismului poate recunoaşte şi eticheta rapid medicamentul ca fiind străin. Odată ce se întâmplă acest lucru, medicamentul nu mai poate ajunge la tumoră pentru a-şi îndeplini rolul.
Glicopolimerii nu au această problemă, au spus cercetătorii.
„Constatările noastre evidenţiază faptul că nanoparticulele pe care le folosim reduc semnificativ răspunsurile imunitare nedorite, îmbunătăţind în acelaşi timp în mod dramatic administrarea medicamentului, atât în modelele celulare, cât şi în cele animale”, scriu ei.
Această cercetare ar putea fi un pas important către dezvoltarea unor tratamente mai eficiente împotriva cancerului
Echipa a testat tratamente cu nanoparticule acoperite cu glicopolimer la şoareci cu cancer de sân şi au constatat că mai multe nanoparticule au ajuns la tumori în tratamentul cu glicopolimer comparativ cu o particulă pe bază de PEG.
Următoarea etapă a studiului va include încărcarea acestor nanoparticule cu medicamente şi asigurarea faptului că produsul va fi eficient împotriva cancerului.
„Dacă ne gândim la ceea ce am analizat aici, am văzut că glicopolimerii stimulează mai puţin sistemul imunitar. Astfel, particulele rămân în organism mai mult timp. Ajung mai bine la tumoră. Asta este grozav", a spus Werfel..
În continuare cercetătorii îşi propun să studieze cum pot ţinti activ cancerul şi ce semnături moleculare specifice pot folosi pentru a forţa mai multe medicamente şi molecule să se acumuleze la nivelul tumorilor.
