Pentru aurul olimpic, atleţii sunt pregătiţi să-şi depăşească performanţele în ceea ce priveşte limitele fizice de viteză, precizie, forţă şi rezistenţă. De-a lungul anilor, s-a acordat o atenţie deosebită cercetărilor care şi-au propus să afle ce diferenţiază creierul unui performer de elită de cel al omului obişnuit.
Aflaţi pe culmile realizărilor, sportivii olimpici s-au antrenat toată viaţa pentru a-şi atinge obiectivul de a urca pe podiumul câştigătorilor. Nu numai că sportivii olimpici îşi tonifică trupurile până aproape de perfecţiune, ci îşi perfecţionează şi mintea.
„Un creier de învingător nu apare peste noapte. Trebuie să vă hrăniţi creierul şi să aveţi grijă de el", spune psihologul Jeff Brown, profesor şi clinician la facultatea de medicină Harvard şi coautor al cărţii: Creierul unui învingător: 8 strategii pe care minţile str[lucite le folosesc pentru a obţine succesul / The Winner's Brain: 8 Strategies Great Minds Use to Achieve Success.
„Trebuie să îl hrăneşti cu grăsimi bune, cum ar fi omega-3. Creierul tău reprezintă cele 1,3 kilograme pe care nu vrei să le pierzi”, a declarat pentru CNN Brown, care este psihologul sportiv al Maratonului din Boston.
„Trebuie să îl antrenezi fizic - funcţia creierului se îmbunătăţeşte dacă faci mişcare. Acesta este unul dintre cele mai bune lucruri pe care le poţi face pentru creierul tău”, a spus el.
„Şi trebuie să dormi - somnul este esenţial pentru consolidarea memoriei şi învăţare”.
Forţa mentală, concentrarea şi rezilienţa nu vin fără efort, chiar şi pentru sportivii de top ai lumii.
Cercetătorii i-au studiat pe olimpici timp de zeci de ani şi au descoperit că aceştia împărtăşesc unele trăsături, obiceiuri şi calităţi comune pe care şi ceilalţi le pot folosi pentru a dezvolta o mentalitate de învingător.
Priviţi stresul ca pe ceva pozitiv
Mulţi sportivi olimpici, în special cei foarte de de succes, privesc stresul ca pe o provocare şi nu ca pe ceva de care ar trebui să se teamă, a declarat psihologul sportiv Dan Gould, fost director al Institutului pentru Studiul Sportului Tinerilor şi profesor emerit de kinesiologie la Universitatea de Stat din Michigan.
„Îi spunem mentalitatea stresului sau viziunea ta asupra stresului”, a declarat Gould, care a fost consultant pentru Comitetul Olimpic şi Asociaţia de Tenis a Statelor Unite. El a studiat olimpicii timp de decenii.
„Cercetările asupra înotătorilor de nivel înalt din Anglia, care erau cu toţii capabili, au arătat că înotătorii care au performat cel mai bine au văzut stresul ca fiind mai mult facilitator decât debilitant”, spune el.
„Orice sportiv de elită ştie că va exista presiune, iar sportivii de top au învăţat să o privească ca pe o provocare, fie prin încercare şi eroare, fie lucrând la pregătirea mentală, cum ar fi ancorarea în prezent.
„Acest lucru are o mulţime de implicaţii pentru toată lumea”, spune Gould.
Un experiment celebru publicat într-un raport din ianuarie 1998 a analizat modul în care oamenii priveau stresul şi a constatat că riscul de deces prematur a crescut cu 43% pentru persoanele care priveau stresul în mod negativ.
Cei care priveau stresul ca pe un aspect pozitiv aveau cel mai mic risc de deces dintre toţi participanţii la studiu, chiar mai mic decât al persoanelor care raportau foarte puţin stres.
„Cercetătorii au ajuns la concluzia că nu stresul era cel care omora oamenii. Era combinaţia dintre stres şi convingerea că stresul este dăunător", a declarat psihologul Kelly McGonigal pentru CNN într-un interviu anterior.
„Cercetătorii au estimat că, pe parcursul celor opt ani în care au efectuat studiul, 182.000 de americani ar fi murit prematur deoarece credeau că stresul le dăunează sănătăţii”, a precizat McGonigal, care a discutat studiul în cartea sa „Partea bună a stresului: De ce stresul este bun pentru tine şi cum să devii bun să-l foloseşti” / “The Upside of Stress: Why Stress Is Good for You, and How to Get Good at It”.
Învăţă să-ţi revii
Mulţi dintre sportivii cei mai rezistenţi din punct de vedere psihic şi cei mai rezistenţi au o istorie în a-şi depăşi adversitatea din trecut, spune Gould. Poate fi vorba de greutăţi, boli sau chiar de moartea unei persoane dragi.
„Este foarte greu să construieşti rezilienţa dacă nu ai fost provocat”, a precizat Gould. „Dacă te-am protejat toată viaţa şi nu te-am lăsat niciodată să-ţi dai seama singur de lucruri, eşti obligat să fii stresat când te loveşti de un obstacol”, adaugă el.
Simone Biles este un bun exemplu de atlet care s-a confruntat cu adversităţi foarte publice şi şi-a revenit.
Ea s-a retras din finala pe echipe la Jocurile de la Tokyo din 2020 acuzând twisties* de la răsucirile în aer, când creierul şi corpul ei au încetat să mai comunice perfect, aşa cum au făcut-o în nenumărate exerciţii aproape perfecte - *un fenomen periculos cu care se confruntă gimnaştii, în care îşi pierd percepţia corpului în timp ce se află în aer - ceea ce poate duce la răni grave.
„Oricine poate fi copleşit”, a spus Brown.
„Rezilienţa este acea parte din noi care ne permite să ne ridicăm de fiecare dată când suntem doborâţi. Cred că Simone a demonstrat că gestionează foarte bine stresul şi că este mult mai rezistentă decât oamenii care nu s-au lovit niciodată de acel zid".
De fapt, legătura dintre adversitate şi performanţa mentală de vârf este atât de puternică, încât antrenorii de performanţă sportivă de astăzi folosesc „antrenamentul sub presiune” pentru a-şi ajuta sportivii să se pregătească pentru competiţie.
„Cu permisiunea sportivului, antrenorul creşte presiunea, aproape ca şi cum ţi-aş da boala fricii şi apoi ţi-aş lăsa anticorpii să se acumuleze psihologic”, a spus Gould. „Antrenorul pune apoi sportivul în situaţii din ce în ce mai dificile în care trebuie să declanşeze aceşti anticorpi”.
Scopul: să exersezi toate modurile în care o performanţă mentală sau fizică poate merge prost şi apoi să le repari, a spus Brown.
„A o da în bară intenţionat dezvoltă o voce interioară care poate spune imediat: 'Bine, am mai făcut greşeala asta. Iată cum să o repar'. La sportivii care funcţionează foarte bine, capacitatea de a-şi reveni trebuie să fie la fel de bună ca şi capacitatea de a performa”, a menţionat el.
Alungă îndoiala de sine
Potrivit specialiştilor, nu există loc pentru îndoială în mintea sportivilor olimpici.
„Ei trebuie să creadă că sunt capabili să performeze bine sau au dat deja un avantaj competiţiei”, spune Gould. „Ei trebuie să intre în eveniment cu încredere deplină”.
Olimpicii se simt adesea extrem de siguri pe ei pentru că au petrecut sute sau chiar mii de ore exersându-şi performanţa şi învăţând din eşecurile de pe parcurs.
„De asta are nevoie creierul pentru a funcţiona bine, pentru că se creează acele căi neuronale care îţi permit să fii precis. Este un fel de memorie musculară pentru creier”, spune Brown.
Există o serie de instrumente pe care sportivii - şi antrenorii lor - le pot folosi pentru a-şi dezvolta rezilienţa mentală, cum ar fi vorbitul cu sine, imaginile, vizualizarea şi mindfulness, spun experţii.
„Olimpicii fac antrenamente de mindfulness, unde încearcă să nu judece sau să-şi facă griji, ci doar să rămână în momentul prezent”, a explicat Gould. „S-ar putea să aibă anumite fraze pe care să şi le repete singuri, cum ar fi «Am încredere în antrenamentul meu» sau «Am mai fost în aceste situaţii dificile, urmează planul».
Un alt instrument este vizualizarea, spune el. Schiorii olimpici parcurg traseul, planificându-şi mişcările, apoi le perfecţionează în antrenamente înainte de a vizualiza acea performanţă perfectă chiar înainte de eveniment.
„Te înveţi să crezi asta datorită repetiţiei şi îmbunătăţirii continue în interiorul tău - nu împotriva competiţiei, ci în interiorul tău”, a spus el.
Reglează-ţi emoţiile
Reglarea emoţională este la fel de importantă ca pregătirea fizică sau mentală, spun specialiştii.
„Cu toţii avem un set de emoţii pe care le considerăm importante pentru a performa cât mai bine: Sunt încrezător, dar nu prea încrezător. Sunt anxios, dar este o anxietate bună. Poate că sunt puţin temător, dar nu este copleşitor”, a spus el.
Există un amestec optim al acestor emoţii care ne permite să obţinem performanţe maxime, dar avem nevoie de un termostat - o modalitate de a regla aceste emoţii atunci când este necesar.
O tehnică probată de calmare este centrată pe respiraţia profundă, dar există şi alte tactici care pot fi la fel de eficiente. Unii sportivi îşi pun un elastic la încheietura mâinii şi îl rup atunci când vor să se recentreze, ceea ce este o formă de împământare, spun specialiştii.
Exersează până când devine rutină
Nu numai că sportivii de top exersează până când abilitatea fizică devine aproape un răspuns fizic înnăscut, dar ei au adesea ritualuri specifice pe care le fac înainte de fiecare eveniment, spun experţii.
„Rutinele sunt foarte importante”, spune Gould.
„Sportivii care performează bine, mai ales sub presiune, rămân la rutina lor. Sportivii care nu performează bine, din anumite motive, se abat de la acea rutină”, a explicat el.
Rămâneţi concentraţi pe proces
Cei mai performanţi nu îşi pot permite să fie distraşi atunci când vine momentul marelui eveniment. Din nou, este important să identificaţi orice factori declanşatori cu care v-aţi putea confrunta şi să îi experimentaţi în timpul antrenamentelor până când se estompează în fundal.
„Sportivii trebuie să fie pregătiţi pentru distrageri, cum ar fi zgomotul mulţimii, cineva care râde, chiar şi o glumă spusă în apropiere”, explică Gould. „Vom introduce distrageri în timpul antrenamentului, cum ar fi zgomote foarte puternice prin difuzoare, pentru a le permite să exerseze să rămână concentraţi şi reglaţi emoţional”.
Unii numesc asta „a fi în zonă”, atunci când totul dispare în afară de sarcina pe care o ai de îndeplinit.
De exemplu, un înotător olimpic se va concentra pe tehnicile necesare pentru a ajunge în timp record mondial, cum ar fi numărul de bătăi şi poziţia braţelor în apă.
Atunci când stresul loveşte, ei se concentrează pe ceea ce pot controla, adică pe procesul pe care trebuie să îl realizeze pentru a atinge acel obiectiv.
Mintea şi creierul unui medaliat
Aproape 11.000 de sportivi concurează la Jocurile Olimpice de la Paris. Ei şi-au antrenat corpul pentru a concura la cele mai înalt nivel sportiv. Dar ce fel de mentalitate este necesară pentru a aduce acasă medalia de aur, argint sau bronz? Cum trec peste nervi şi cum performează sub presiune?
Sian Beilock, om de ştiinţă cognitiv, preşedinte al Colegiului Dartmouth şi fost atlet, spune că exersarea în situaţii de presiune şi concentrarea asupra prezentului pot ajuta.
Ce spune ştiinţa
La fel cum condiţia fizică de vârf şi forţa extraordinară sunt comune majorităţii sportivilor, numeroase caracteristici ale sistemului nervos îi diferenţiază pe olimpici de restul oamenilor, indică cercetările în acest domeniu.
Până de curând, majoritarea oamenilor de ştiinţă explicau excelentele abilităţi ale sportivilor de top în termeni de coordonare sau reflex, crezând că cei cu multe reuşite dispuneau de o dexteritate fizică superioară.
Cu câţiva ani în urmă însă, specialişti în neuroştiinte au identificat o nouă paradigmă în înţelegerea coordonării, care se focalizează pe abilităţile vizuale si cognitive, mai degrabă decât pe calităţile fizice.
Din momentul în care organismul simte o schimbare în mediul înconjurător, sportivii foarte bine pregătiţi au un avantaj, spun specialiştii.
Bombardat cu stimuli acustici diverşi- cum ar fi zgomotul arenei, zgomotul îndepărtat al unui avion care trece, anunţul la difuzor al unui crainic - creierul sportivului trebuie să determine rapid care sunete sunt esenţiale pentru succesul la care tind şi care sunt doar simple distrageri.
Un studiu din 2019, condus de oamenii de ştiinţă de la Universitatea Northwestern din Statele Unite, a constatat că studenţii-atleţi din diferite echipe sportive de primă divizie au un răspuns mai mare la sunete decât controalele-martor de aceeaşi vârstă şi sex.
O analiză bazată pe citirea undelor cerebrale a sugerat că sportivii erau mai buni în a elimina zgomotele străine, concentrându-se asupra sunetelor ţintă cu mult mai puţină distragere.
În timp ce o mare parte din aceste constatări ar putea fi puse pe seama practicii de concentrare, de exemplu asupra indicaţiilor antrenorilor de pe margine, unii dintre sportivii studiaţi performau în medii tradiţional mai puţin zgomotoase, cum ar fi terenul de golf.
Ceva legat de antrenamentul regulat şi de concentrare ar putea fi responsabil pentru modelarea capacităţii creierului de a elimina distragerea atenţiei, au bănuit oamenii de ştiinţă. De asemenea, nu este vorba doar de sunet, spun ei.
O cercetare publicată în 2018, şi condusă de Universitatea de Stat din Florida, a arătat că, de exemplu, jucătorii de tenis de top îşi pot prelungi momentele de concentrare vizuală intensă, ceea ce se numeşte în mod obişnuit o perioadă de „ochi liniştit”.
Conceptul de „ochi liniştit” (the quiet-eye theory), ar putea explica felul în care sportivii execută sarcinile motrice care necesită precizie, cum ar fi executarea loviturilor libere la fotbal, şi nu numai.
S-a descoperit o legătură clară între abilitatea unei persoane de a stoca informaţii în memoria de scurtă durată – o cerinţă clară în abilitatea de a se focusa – şi abilitatea de a utiliza tehnica „ochiului liniştit”.
Conceptul este extrem de simplu: înainte de a începe o acţiune, privirea se focalizează pe aspectele semnificative ale obiectivului – inelul de baschet, poarta de fotbal, zona în care va ateriza serva în jocul de tenis, etc.
În ultimii ani, utilizând tehnologia de urmărire a mişcărilor globilor oculari, cercetătorii au constatat că atunci când indivizii privesc la stimuli relevanţi, într-o unitate de timp potrivită – câteva milisecunde înainte, în timpul sau după mişcare – şansele de succes sunt mai crescute.
Studiul a constatat că jucătorii mai buni aveau perioade mai lungi de „ochi liniştit”, şi, totodată, că aceste perioade extinse de concentrare erau asociate cu lovituri mai bune.
O analiză a literaturii de specialitate realizată de aceiaşi cercetători cu privire la alte sporturi a arătat că această asociere între îndemânare şi perioada de „ochi liniştit” nu este exclusivă tenisului.
Înarmat cu informaţii detaliate despre starea jocului, un atlet performant trebuie să le transforme într-o acţiune câştigătoare.
Acţiunile motorii sunt coordonate în mare măsură de stratul exterior al creierului, sau cortex - care, la scafandrii de elită, de exemplu, s-a demonstrat că creşte în grosime în zone precum cele asociate cu conştientizarea spaţială şi percepţia mişcării corpului.
Căile dintre regiunile corticale şi un grup de neuroni din creierul anterior cunoscut sub numele de striatum, care este esenţial pentru alinierea secvenţelor de mişcări, par, de asemenea, să fie îmbunătăţite la sportivii cu performanţe înalte.
Promotorul teoriei „ochiului liniştit”, Joan Vickers, psiholog cognitivist la Universitatea din Calgary, Canada, spune că atunci „când ochii furnizează informaţii, sistemul motor ştie ce are de făcut. Creierul se comportă ca un sistem GPS. Detectează ţinta, viteza, intensitatea şi distanţa”.
„Ochiul linistit” este mai mult decât vederea; este şi atenţia. Încotro se îndreaptă privirea este un factor cheie în abilitatea creierului de a se concentra pe detaliile esenţiale şi nu pe factori disturbatori.
Se pare că antrenamentul cu tehnica „ochiul liniştit” modifică paramentri fiziologici, cum ar fi rata cardiacă sau impulsurile la nivel muscular.
Oamenii de ştiinţă de la Institutul Max Planck de Ştiinţe Cognitive şi ale Creierului Uman din Germania au demonstrat că trei sportivi foarte pricepuţi la aruncarea suliţei şi la săriturile în lungime aveau, de asemenea, circuite cortico-striatale semnificativ diferite faţă de controalele cu care au fost comparaţi.
Studiul lor din 2015 arată cum „autostrăzile" care conectează regiunile creierului implicate în coordonarea diferitelor mişcări pentru a atinge un obiectiv sunt diferite la sportivii de performanţă.
Nu există nicio îndoială că unii oameni se nasc cu creiere cărora le este mai uşor să extindă circuitele necesare pentru a asculta mai atent, a beneficia de tehnica „ochiul liniştit”, şi reacţii extrem de precise, la fel cum unii se nasc pentru a dezvolta muşchi mai puternici.
Cu toate acestea, mulţi sportivi de nivel olimpic s-ar putea să se fi născut cu un as în mânecă - un stimulent chimic care îi ajută un pic mai mult în căutarea gloriei.
Geneticienii de la Universitatea Parma din Italia au publicat un studiu în 2015 care a evaluat patru gene implicate în dezvoltarea musculară şi comportament, în special agresivitate şi anxietate.
De remarcat a fost gena transportorului activ de dopamină (DAT), cunoscută a fi implicată în cheltuielile energetice, mişcare şi căutarea de recompense.
Alte studii sugerează că şi căutarea de senzaţii tari este frecvent întâlnită în rândul sportivilor, în special al celor care implică asumarea de riscuri, cum ar fi schiorii şi snowboarderii.
Se pare că mulţi dintre cei care se străduiesc să câştige aurul olimpic sunt determinaţi să-şi transforme creierul în motoare de performanţă capabile să împingă tot mai departe limitele corpului.
