„Hormonul fericirii“ cum mai este supranumită în cultura populară dopamina, este molecula din creierul nostru care nu doar controlează iubirea, sexul şi creativitatea, dar joacă diverse roluri în creierul şi în corpul uman, şi în multe aspecte ale proceselor cognitive.
Substanţa, sintetizată şi la plante şi la majoritatea animalelor, funcţionează în creierul uman ca un neurotransmiţător şi are un rol major în componenta motivaţională, respectiv în comportamentul motivat de recompensă şi plăcere.
Mesagerul chimic a fost studiat pe larg din perspectiva indiciilor externi sau a semnalelor "deterministe", previzibile. Este dovedit ştiinţific că anticiparea tipurilor de recompensă, în marea lor majoritate, creşte nivelul de dopamină şi semnalează dorinţa sau aversiunea faţă de un rezultat.
Punând în discuţie o nouă abordare, un studiu publicat recent în Current Biology, a investigat aspectele mai puţin cunoscute legate de impulsurile spontane ale dopaminei, folosind semnalele nedeterministe, aleatorii, documentate în laborator prin tehnici de imagistică.
Autorul studiului, Conrad Foo, împreună cu colegii săi de la Departamentul de Fizică şi Secţia de Neurobiologie de la Universitatea California din San Diego şi Şcoala de Medicină Icahn, Mount Sinai, au vrut să afle dacă şoarecii testaţi erau la curent sau nu cu existenţa fluxului de impulsuri aleatorii de dopamină.
Ei au dezvoltat o schemă de răspuns pentru un eşantion de şoareci aflaţi într-un experiment pe o bandă de alergat, care primeau o recompensă dacă erau capabili să controleze semnalele de dopamină improvizate.
Datele înregistrate au arătat nu numai că şoarecii cunosc impulsurile de dopamină, dar au confirmat şi faptul că aceştia au învăţat să anticipeze şi să acţioneze intenţionat asupra lor pentru a obţine recompensa.
Astfel, cercetătorii au observat că neocortexul şoarecilor era „înecat“, aproape din minut în minut, de impulsurile dopaminei spontane, atunci când aceştia erau expuşi unor aşteptări plăcute, bazate pe recompensă.
Rezultatele au confirmat faptul că şoarecii au manipulat în mod voit „substanţa chimică a dorinţei“, respectiv impulsurile sporadice de dopamină pentru a primi recompensa.
„Şoarecii au învăţat să obţină într-un mod sigur impulsurile (dopaminei) ca să-şi poată primi recompensa. Când recompensa a fost eliminată, efectele s-au inversat. Credem că impulsurile spontane de dopamină pot servi ca un eveniment cognitiv important în planificarea comportamentală“, au concluzionat autorii cercetării.
„Presupunem, în continuare, că simţul care-l ajută pe animal să identifice impulsurile spontane de dopamină îl pot motiva pe acesta să caute resurse, în absenţa unor stimuli cunoscuţi de recompensă anticipată“, au concluzionat autorii experimentului.
În efortul lor de a controla dopamina, cercetătorii au clarificat faptul că substanţa pare să revigoreze, mai degrabă, decât să iniţieze, comportamentul motor.
Autorii consideră că cercetarea deschide o nouă dimensiune în studiul dopaminei şi dinamicii creierului. Ei intenţionează acum să extindă acest studiu pentru a explora dacă imprevizibila manifestare a dopaminei conduce la căutarea hranei, un aspect esenţial al existenţei, găsirea unui partener şi intervine în comportamentul social.
