Sistemele de sănătate nu acordă o importanţă deosebită osteoporozei astfel că majoritatea pacienţilor sunt în continuare abandonaţi de către sistemele de sănătate, înregistrându-se prea multe fracturi care ar putea fi prevenite, ceea ce se poate traduce prin costuri ridicate pe termen mediu şi lung, se arată într-un studiu cu privire la costurile şi consecinţele fracturilor de fragilitate, prezentate dr. Adrian Pană, Consultant în Politici de Sănătate şi Management Sanitar la Center for Health Outcomes and Evaluation în cadrul dezbaterii ,,Osteoporosis 360”. Citiţi în continuare concluzii extrase din studiu, într-un material realizat de dr. Adrian Pană.
Fracturile de fragilitate reprezintă o problemă de sănătate publică care, din păcate, nu este cuantificată până în prezent nici din perspectiva poverii bolii şi cu atât mai puţin din perspectiva costurilor asociate.
În studiul prezentat am utilizat datele din baza de date de morbiditate spitalizată pentru anul 2019, considerându-l un an care ar fi oarecum clasic şi neafectat de alte evenimente cum este pandemia de COVID-19 care a influenţat 2020 şi 2021.
Nu am putut avea o imagine mai comprehensivă deoarece, din păcate, datele de la nivelul cabinetul medicului de familie, ambulatoriului de specialitate nu sunt accesate într-o formulă la fel de simplă. Deci, trasabilitatea ridică probleme începând cu asistenţa medicală primară - ştiţi foarte bine că singurul document care circulă propriu zis între diferitele domenii de asistenţă medicală este scrisoarea medicală sau biletul de trimitere. Din păcate, scrisoarea medicală chiar dacă este editată în format electronic, ea de cele mai multe ori este înmânată în format hârtie. De multe ori nu mai ajunge înapoi la medicul de familie sau dacă ajunge la medicul de familie este probabil pusă în dosarul pacientului, în fişa pacientului, dar de exemplu notarea ca şi caz nou a unei fracturi de fragilitate nu este o practică obişnuită pentru toţi medicii de familie, medici de familie care raportează anual cazurile noi pentru absolut toate afecţiunile care privesc - să zicem - starea de sănătate.
În ceea ce priveşte prevenţia osteoporozei, aceasta este efectuată nesistematizat. Utilizarea redusă şi neuniformă a evaluării riscului sau a examinării osteodensitometrice şi managementul terapeutic specific nu beneficiază de o monitorizare obiectivă a eficacităţii acestuia, în sensul în care măsurăm propriu zis toate persoanele la risc, vedem câte sunt pe tratament, vedem câţi ajung să facă o fractură osteoporotică şi după aceea vedem câţi merg mai departe şi fac o prevenţie pentru următoarea fractură osteoporotică. Ele sunt înregistrate ca şi evenimente punctuale, dar aici ne-am lovit de o variabilitate enormă a codificării diagnostice, atât a diagnosticului principal cât şi a procedurilor asociate, deoarece în momentul în care o fractură - inclusiv o fractură de femur sau o fractură vertebrală, ca să nu mai vorbim de alte tipuri de fracturi de fragilitate - apare într-un serviciu să spunem de ortopedie, ea nu este obligatoriu codificată ca o fractură de fragilitate.
Din datele prezentate reiese că sunt în jur de 38.000 de pacienţi cu fracturi osteoporotioce în fiecare an şi undeva la peste 40.000 de episoade de spitalizare.
Dacă e să ne uităm care sunt principalele tipuri de fracturi osteoporotice, vedem că fractura de femur ocupă aproape jumătate, după care avem fracturile de gambă şi gleznă. Fracturile de coloană vertebrală noi le-am găsit doar într-o proporţie de 6%. Sunt convins că ele sunt mai multe, dar probabil cuantificarea acestora nu este - să zicem - dimensionată corect.
Femeile - mai predispuse la fracturi de osteoporoză, cu au o pondere de 92,6%
Dacă e să ne uităm la distribuţia pe grupe de vârstă, începând cu 50 de ani cresc foarte mult fracturile de femur sau şold şi cel de-al doilea tip este fractura de gambă şi gleznă, dar acestea au o tendinţă de scădere după 65 de ani.
Duratele de spitalizare pentru astfel de fracturi sunt variabile; extremele pot ajunge la spitalizări de peste 30 de zile sau chiar 45 de zile. Deşi marea majoritate a acestor cazuri ajung într-o secţie de ortopedie şi traumatologie, o parte din ele pot ajunge şi în secţiile de chirurgie generală, chirurgie plastică şi o parte importantă din diagnosticul de fractură osteoporotică este pus în cadrul secţiilor de endocrinologie.
Cât călătoreşte un pacient cu o fractură patologică pentru a-şi rezolva problema? În medie 65 de km pentru fractura patologică atunci când discutăm despre precizarea locului de fractură. Bineînţeles că distanţele scad, dar distanţa medie rămâne undeva la 20 şi ceva de kilometri, ceea ce înseamnă că aceste fracturi pot fi tratate să spunem în judeţul de domiciliu, dar în anumite situaţii ele ajung să fie tratate în alte centre.
Două componente de costuri de luat în calcul: costurile directe şi costurile indirecte
Nu am putut estima decât consultaţia la medicul de familie, consultaţiile la specialist. Am asumat că un număr de pacienţi fac o investigaţie de tip osteodensiometrie o dată la 2 ani, nu avem încă costurile la medicamente primite de la Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, am cuantificat costurile de spitalizare şi nişte costuri de îngrijiri la domiciliu. În aceste condiţii avem o sumă de 150 milioane de RON pe an, care nu-i o sumă mică. La costurile indirecte ar trebui să intre concediile medicale, partea de transport efectuată de către pacient sau familie, productivitatea pierdută, decesul prematur, costurile de dizabilitate şi costurile îngrijirii de lungă durată.
Am estimat că într-un an de zile sistemul de sănătate cât şi societatea ajung să cheltuiască în jur de 60 de milioane de euro pentru fracturi osteoporotice, un cost important dacă ne gândim la 38.000-40.000 de pacienţi pe an.
Cu siguranţă, registrele de pacienţi ar putea să ofere mai multă obiectivitate şi transparenţă, în ceea ce priveşte povara fracturilor osteoporotice în România.
