Cercetătorii au găsit pentru prima dată similarităţi între schizofrenie şi demenţă, după ce au comparat cele două tulburări.
Oamenii de ştiinţă au comparat schizofrenia şi demenţa frontotemporală, tulburări care sunt localizate în regiunile lobului frontal şi temporal ale creierului. Ideea poate fi regăsită la savantului Emil Kraepelin, care, a inventat termenul de „demenţă praecox”, în 1899, pentru a descrie declinul progresiv, mental şi emoţional al pacienţilor tineri. Abordarea sa a fost rapid contestată, întrucât doar 25% dintre cei afectaţi au prezentat această formă de progresie a bolii.
Dar acum, cu ajutorul imagisticii şi tehnologiei învăţării automate, oamenii de ştiinţă au găsit primele indicii valabile ale unor tipare neuroanatomice din creier, asemănătoare cu semnătura pacienţilor cu demenţă frontotemporală.
Se întâmplă rar ca oamenii de ştiinţă să se întoarcă la descoperiri aparent depăşite, care au mai mult de 120 de ani, dar în cazul unei cercetări recente, acest lucru s-a dovedit a fi chiar o motivaţie pentru doi medici cercetători de la Institutul Max Planck.
Este vorba despre, Emil Kraepelin, fondatorul Institutului Max Planck pentru Psihiatrie (MPI), şi al spitalului de psihiatrie al universităţii Ludwig Maximilian din München (LMU), care a inventat termenul de „demenţă praecox”, în 1899, pentru a defini adulţii tineri care se retrag din ce în ce mai mult din realitate şi cad într-o stare ireversibilă, asemănătoare demenţei. Savantul este cel care a făcut diviziunea psihozelor majore în psihoză maniaco-depresivă (numită în prezent „tulburare bipolară”) şi demenţă praecox (numită acum „schizofrenie”)
Kraepelin a trăit pentru a-şi vedea conceptul respins.
De la începutul secolului 20, experţii au început să folosească termenul de „schizofrenie” pentru aceşti pacienţi, întrucât boala nu ia un curs atât de rău la toate persoanele în cauză.
Kraepelin a avut ideea unei boli frontotemporale, şi a presupus că motivul pentru cursul uneori debilitant al pacienţilor este situat în zonele frontale şi temporale ale lobului creierului, unde sunt controlate personalitatea, comportamentul social şi empatia.
„Dar această idee s-a pierdut, deoarece nu a fost găsită nicio dovadă patologică pentru procesele neurodegenerative observate în boala Alzheimer, în creierul acestor pacienţi. Încă de când am devenit psihiatru, am vrut să lucrez la această problemă”, mărturiseşte Nikolaos Koutsouleris, medic cercetător la MPI şi LMU.
Cincisprezece ani mai târziu, beneficiind de seturi de date suficient de mari, tehnici de imagistică şi algoritmi de învăţare automată, profesorul a avut la îndemână instrumentele necesare pentru a găsi răspunsuri.
El a abordat din nou această idee, împreună cu Matthias Schroeter, care studiază bolile neurodegenerative, în special demenţele frontotemporale, la Institutul Max Planck pentru Ştiinţe Cognitive şi ale Creierului Uman.
Asemănări între schizofrenie şi demenţa frontotemporală
Demenţa frontotemporală (FTD), în special varianta comportamentală (bvFTD), este dificil de recunoscut în stadiile incipiente, deoarece este adesea confundată cu schizofrenia. Astfel, asemănările sunt evidente: la indivizii din ambele grupuri apar schimbări de personalitate şi de comportament. Schimbările care se instalează sunt dramatice pentru persoanele şi rudele afectate.
Întrucât ambele tulburări sunt situate în regiunile frontale, temporale şi insulare ale creierului, a fost evident pentru cercetători să le compare şi direct.
„Ele par a face parte dintr-un spectru de simptome similare, aşa că am vrut să căutăm semnături sau tipare comune în creier”, îşi descrie abordarea, Koutsouleris.
Alături de o echipă internaţională, Koutsouleris şi Schroeter au folosit inteligenţa artificială pentru a instrui clasificatorii neuroanatomici ai ambelor tulburări, pe care i-au aplicat apoi datelor creierului din diferite cohorte.
Rezultatul, publicat recent în revista JAMA Psychiatry, a fost că 41% dintre pacienţii cu schizofrenie au îndeplinit criteriile clasificatorului pentru demenţă frontotemporală, varianta comportamentală (bvFTD).
„Când am văzut acelaşi lucru şi la pacienţii schizofrenici, ceva ne-a sunat cunoscut, indicând o asemănare între cele două tulburări", explică Koutsouleris şi Schroeter.
Echipa de cercetare a constatat că, cu cât este mai mare scorul bvFTD al pacienţilor (care a măsurat similitudinea dintre cele două tulburări), cu atât este mai probabil ca aceştia să aibă un fenotip „asemănător bvFTD”, şi cu atât este mai puţin probabil ca aceştia să-şi îmbunătăţească simptomele pe parcursul a doi ani.
Un pacient de 23 de ani care nu s-a recuperat
„Am vrut doar să ştiu de ce pacientul meu de 23 de ani, cu simptome de debut de schizofrenie, cum ar fi halucinaţii, iluzii şi deficite cognitive, nu s-a îmbunătăţit deloc, nici după doi ani, în timp ce un altul care a început la fel de rău şi-a continuat educaţia şi şi-a găsit o prietenă. Am tot văzut, din nou şi din nou, tineri care nu şi-au revenit deloc”, comentează Koutsouleris.
Când cercetătorii au verificat şi corelaţiile la pacienţii cu risc ridicat, inclusiv tânărul de 23 de ani, au găsit confirmarea la nivel neuroanatomic a ceea ce savantul Kraepelin a fost primul care a descris decisiv, în urmă cu mai bine de 120 de ani: niciun fel de îmbunătăţire a stării unor pacienţi, dimpotrivă.
Structuri neuronale similare au fost afectate, în special aşa-numita reţea de mod implicit şi reţeaua neuronală salientă, responsabilă pentru controlul atenţiei, empatiei şi comportamentului social, care au arătat scăderi de volum în zona materiei cenuşii care găzduieşte neuronii.
În bvFTD, anumiţi neuroni (neuronii von Economo) pier; în schizofrenie, aceşti neuroni sunt, de asemenea, modificaţi. Acest lucru a fost reflectat de scorul neuroanatomic, care s-a dublat după un an, la persoanele grav afectate. Pentru comparaţie, oamenii de ştiinţă au calculat, de asemenea, scorul Alzheimer folosind un clasificator specific şi nu au găsit aceste efecte şi acolo.
„Asta înseamnă că vechiul concept de demenţă praecox nu mai poate fi eliminat complet; oferim primele dovezi valabile că savantul Kraepelin nu a greşit, cel puţin la unii dintre pacienţi”, scriu autorii.
Astăzi, sau în viitorul apropiat, asta înseamnă că experţii vor putea estima din ce subgrup fac parte pacienţii.
„Apoi, sprijinul terapeutic intensiv poate fi iniţiat într-un stadiu incipient pentru a exploata orice potenţial de recuperare rămas”, mai spun autorii.
În plus, pentru acest subgrup, ar putea fi dezvoltate noi terapii personalizate, care să promoveze o maturizare şi conectivitate adecvată a neuronilor afectaţi, şi care să împiedice distrugerea lor progresivă ca parte a procesului bolii.
