Un studiu internaţional de amploare, derulat pe parcursul a şapte ani, a demonstrat că nivelurile ridicate de glicemie şi rezistenţa la insulină în perioada adolescenţei cresc semnificativ riscul de deteriorare a inimii. Rezultatele atrag atenţia asupra necesităţii monitorizării parametrilor metabolici chiar şi la tinerii aparent sănătoşi.
Studiul a inclus 1.595 de tineri, urmăriţi de la vârsta de 17 până la 24 de ani, şi a indicat că glicemia ridicată persistentă şi rezistenţa la insulină au cauzat o creştere importantă a riscului de leziuni cardiace.
Astfel, un nivel mai ridicat al glicemiei „à jeun" (nivelul de zahăr din sânge măsurat după o perioadă de cel puţin 8 ore fără aport alimentar), încadrat în zona prediabetului, a crescut de trei ori riscul de deteriorare cardiacă progresivă.
Această măsurătoare este importantă pentru că oferă o imagine clară asupra modului în care organismul reglează zahărul din sânge după o perioadă fără aport alimentar care să modifice valorile.
De asemenea, glicemia persistent ridicată şi rezistenţa la insulină au crescut semnificativ riscul de afectare funcţională şi structurală a inimii în perioada de tranziţie de la adolescenţă la vârsta adultă tânără, potrivit studiului, realizat în colaborare între Baylor College of Medicine, din Statele Unite, Universitatea din Berna, Elveţia, Murdoch Children's Research Institute, din Australia, Universităţile Bristol şi Exeter, din Marea Britanie, şi University of Eastern Finland.
Studiul actual este cel mai amplu şi cel mai lung studiu de urmărire a concentraţiei glucozei şi a examinărilor ecocardiografice repetate la o populaţie relativ sănătoasă de tineri. Glicemia şi insulina à jeun au fost măsurate la 17 şi 24 de ani, iar structura şi funcţia cardiacă au fost evaluate ecocardiografic la aceleaşi vârste.
Rezultatele au fost publicate marţi, în revista Diabetes Care.
Prediabetul este o stare în care nivelul glicemiei este mai mare decât valorile normale, dar nu atât de ridicat încât să fie diagnosticat ca diabet zaharat de tip 2. În această fază incipientă, organismul începe să dea semne că nu mai gestionează eficient zahărul din sânge.
În recentul studiu, s-a observat că adolescenţii care aveau un nivel al glicemiei în intervalul specific prediabetului prezentau un risc de trei ori mai mare să dezvolte, în timp, leziuni sau disfuncţii la nivelul inimii.
Pentru a evalua prevalenţa prediabetului, definit ca nivel crescut al glicemiei „à jeun", au fost folosite două praguri: unul mai strict, de ≥5,6 mmol/L, recomandat de American Diabetes Association, şi unul de ≥6,1 mmol/L, utilizat în prezent în multe ţări.
În total, 6,2% dintre adolescenţii de 17 ani aveau glicemia à jeun de ≥5,6 mmol/L, procent care a crescut de aproape cinci ori, ajungând la 26,9% la vârsta de 24 de ani. Doar 1,1% dintre adolescenţi aveau un nivel ≥6,1 mmol/L, dar prevalenţa a crescut de cinci ori, ajungând la 5,6% la 24 de ani.
Prevalenţa hipertrofiei ventriculare stângi a crescut de trei ori, de la 2,4%, la vârsta de 17 ani, la 7,1% la 24 de ani, în timp ce prevalenţa disfuncţiei cardiace a crescut de la 9,2%, în adolescenţă, la 15,8% la vârsta adultă tânără.
Glicemia à jeun persistentă ≥5,6 mmol/L între 17 şi 24 de ani a fost asociată cu un risc crescut cu 46% de hipertrofie ventriculară stângă. Riscul s-a triplat în cazul în care glicemia persistentă a fost ≥6,1 mmol/L.
De asemenea, glicemia crescută a diminuat relaxarea muşchiului cardiac, a alterat funcţia cardiacă normală şi a crescut excesiv presiunea fluxului sanguin care revine la inimă.
Rezistenţa persistentă la insulină a fost asociată cu un risc crescut cu 10% de deteriorare prematură şi progresivă a inimii.
Studii anterioare la adulţi au arătat că glicemia crescută şi rezistenţa la insulină în tinereţe pot anticipa cu acurateţe riscul de diabet zaharat de tip 2 la vârsta mijlocie. Este cunoscut faptul că, atunci când diabetul zaharat de tip 2 este diagnosticat la o vârstă mai tânără, complicaţiile evoluează mai rapid şi sunt mai severe în lipsa tratamentului.
Totuşi, până acum, niciun alt studiu din lume nu a analizat manifestările timpurii ale consecinţelor glicemiei crescute şi rezistenţei la insulină asupra inimii. Acest lucru se explică prin lipsa evaluărilor ecocardiografice repetate la o populaţie mare de tineri sănătoşi.
Rezistenţa la insulină a fost calculată pe baza glicemiei şi insulinei à jeun. Alte probe sanguine recoltate à jeun au măsurat colesterolul LDL („colesterolul rău"), colesterolul HDL („colesterolul bun"), trigliceridele şi proteina C reactivă ultrasensibilă.
Tensiunea arterială, ritmul cardiac, statutul socio-economic, istoricul familial de boli cardiovasculare, statutul de fumător, comportamentul sedentar şi activitatea fizică măsurate prin accelerometru, precum şi masa de ţesut adipos şi masa musculară, determinate prin absorbţiometrie cu energie duală cu raze X (DEXA), au fost luate în considerare în analize.
„Rezultatele anterioare din aceeaşi cohortă indică faptul că adolescenţa târzie este o etapă decisivă în evoluţia bolilor cardiometabolice. Rezultatele actuale confirmă faptul că şi adolescenţii şi tinerii aparent sănătoşi şi de greutate normală pot avea un risc crescut de boli cardiovasculare, dacă au glicemie crescută şi rezistenţă la insulină", a declarat autorul principal al studiului, dr. Andrew Agbaje, specialist în epidemiologie clinică şi sănătatea copilului la University of Eastern Finland.
„Surprinzător, am observat că glicemia crescută poate afecta inima fetelor de cinci ori mai rapid decât pe cea a băieţilor. De aceea, este necesară o atenţie specială în prevenţie pentru fete", a completat medicul.
Creşterea de cinci ori a prevalenţei prediabetului în şapte ani, de la adolescenţă la vârsta adultă tânără, evidenţiază rolul esenţial al stilului de viaţă şi al obiceiurilor alimentare, au concluzionat autorii studiului.
