Darius Pencea, fondator al companiei de turism medical AT-Med, a declarat într-un interviu acordat 360medical.ro că în România boala oncologică rămâne un factor de vulnerabilizare şi o povară psiho-socială, în condiţiile în care spitalele din ţară nu au suficienţi specialişti care să lucreze cu psihicul grav afectat al bolnavului de cancer.
Managerul subliniază că există studii care confirmă că starea psihică influenţează şansele de vindecare, aşa că medicii trebuie să facă tot posibilul să trateze omul ca un întreg.
Potrivit statisticilor Direcţiilor de Sănătate Publică, în 2016 existau în 536 de psihologi în 228 de unităţi sanitare din România. Tot conform datelor raportate de către instituţiile sanitare, în spitale erau încadraţi 33 de psihologi clinicieni care îşi desfăşurau activitatea în secţiile sau compartimentele de specialitate oncologică.
În 2016, la Institutul Clinic Fundeni erau angajaţi patru psihologi, iar la Spitalul Universitar de Urgenţă Bucureşti erau angajaţi nouă psihologi, şase în secţiile ATI, oncologie, diabet, neurologie, chirurgie şi trei în ambulatoriul de specialitate.
Interviul complet cu Darius Pencea, fondator AT-Med:
Care este nevoia reală pentru servicii de asistenţă psihologică pe care o au pacienţii oncologici şi familia lor şi cum se transpune în sistemul de sănătate?
În momentul de faţă, în România boala oncologică rămâne un factor de vulnerabilizare şi o povară psiho-socială. Suportul psiho-oncologic este la fel de important ca şi tratamentul medicamentos sau chimioterapeutic.
Totuşi, există statistici care arată că spitalele din România nu au un număr suficient de specialişti care să lucreze şi cu psihicul grav afectat al bolnavului de cancer. O spun prin prisma mărturiilor şi experienţelor trăite de cei pe care am reuşit să îi ajut să ajungă la tratament în spitalele din Austria.
Din câte cunosc, în România, potrivit statisticilor Direcţiilor de Sănătate Publică, în 2016 existau în 536 de psihologi în 228 de unităţi sanitare. Tot conform datelor raportate de către instituţiile sanitare, în spitale erau încadraţi 33 de psihologi clinicieni care îşi desfăşurau activitatea în secţiile/compartimentele de specialitate oncologică.
Care sunt recomandările internaţionale în acest sens şi cele din România? Care este cadrul legislativ?
Cadrul legislativ din România, în ceea ce priveşte acest domeniu, consider că este destul de complex. N-aş putea spune că îl cunosc în amănunt.
Totuşi, în conformitate cu prevederile OMS din 2010, privind aprobarea normativelor de personal pentru asistenţa medicală spitalicească, pentru secţia de onologie medicală se normează un psiholog la 70 de paturi. Dar în 2016, pentru că de atunci am reuşit să găsesc nişte statistici pentru România – cifrele nu-mi aparţin - la Institutul Clinic Fundeni erau angajaţi patru psihologi, iar la Spitalul Universitar de Urgenţă Bucureşti erau angajaţi nouă psihologi, şase în secţiile ATI, oncologie, diabet, neurologie, chirurgie şi trei în ambulatoriul de specialitate.
În aceste condiţii, sigur că mai sunt pacienţi români cu cancer, care caută servicii medicale complete în străinătate.
În spitalele din Austria, de exemplu, pacientul poate solicita sprijinul unui psiholog, pe care îl primeşte fără costuri suplimentare, iar acesta îl ajută să facă faţă diagnosticului, tratamentului, perioadei de recuperare şi este un real suport pentru reintegrarea socială.
Cât de mult contează o abordare multidisciplinară în tratamentul pacientului oncologic?
Tot mai multe specialităţi medicale conştientizează rolul suportului psihologic pentru pacienţi. Atunci când pacienţii intră în operaţii, când sunt supuşi unor intervenţii, consider că este util să beneficieze de o asistenţă psihologică, pentru că traversează o perioadă delicată de anxietate, de teamă, se confruntă cu diverse prejudecăţi, unori apar conflicte familiale. Iar sănătatea psihică are un rol decisiv pe parcursul terapeutic al pacientului.
În opinia mea, construirea unei relaţii de încredere medic-pacient sau comunicarea potrivită dintre cei doi pot ajuta pacienţii oncologici, dar şi pe apropiaţii lor, să gestioneze mai bine lupta împotriva cancerului.
Primirea diagnosticului de cancer reprezintă un impact emoţional puternic. În acest context, o comunicare adecvată, din partea echipei medicale şi stabilirea unei relaţii de încredere cu pacienţii şi familia, pot influenţa pozitiv felul în care este gestionată boala.
Există studii care confirmă că starea psihică influenţează şansele de vindecare. Aşa că medicii trebuie să facă tot posibilul să trateze omul ca un întreg.
În sistemul medical austriac, există o echipă multidisciplinară care pune diagnosticul de cancer, iar din acestă echipă face parte şi un psiho-oncolog, care ia în calcul impactul emoţional pe care îl poate suferi bolnavul la comunicarea acestui diagnostic.
Ce rol joacă suportul psiho-oncologic în procesul de recuperare?
În cazul bolnavului oncologic, cred că factorul psihologic face diferenţa dintre abandonarea luptei sau menţinerea şi câştigarea ei. De aceea, suportul psihologic de specialitate este indicat încă de la comunicarea diagnosticului.
În procesul de recuperare, însă, pot apărea modificări corporale, cum este cazul mastectomiilor la pacientele cu cancer de sân. Şi de aici depresia post-oncologică.
Cum tratezi depresia? Cu ajutorul unui psiholog, fără a ajunge la un tratament medicamentos, dacă se poate. Aşa că rolul psihologului nu se termină odată cu perioada de remisie a cancerului.
Consider că diagnosticul de cancer aduce o traumă psihică pentru pacient, iar după aceea rămâne oarecum sensibil la tot ce îl înconjoară – mediu, societate, bariere emoţionale etc. Este o degradare continuă, mai rapidă sau mai lentă, dar continuă.
Şi vă spun asta din perspectiva unui om care a trecut prin aşa ceva, care s-a confruntat cu un diagnostic oncologic şi care, recunosc, am rămas vulnerabil din punct de vedere psihic.
Cred că pot fi ameliorate simptomele, dar niciodată îndepărtate. De aceea cred că suportul unui psiholog este necesar şi permanent pentru un bolnav de cancer.
Ce schimbări consideraţi că pot fi implementate în acest sens în România? Care este situaţia comparativ cu alte ţări europene?
Eu aş putea să dau exemple din sistemul medical austriac, cu care am contact în mod special. Nu este simplu şi nici ieftin, poate, dar nu este nici imposibil.
Cred că este important să atingem acele recomandări internaţionale de un psiholog la 70 de pacienţi. Mie nu mi se pare mult nici aşa, dar ar trebui să facem paşi în direcţia asta.
