Prof. dr. Ştefan Pambuccian, medic de origine română care a avut o lungă carieră medicală şi universitară în Statele Unite, s-a stins din viaţă la locuinţa sa din Riverside, Chicago, a anunţat luni Araratonline.com, periodic al Uniunii Armenilor din România.
Profesorul a decedat în 23 decembrie, iar slujba de înmormântare va avea loc miercuri, 30 decembrie.
Prof. dr. Ştefan Pambuccian s-a născut în România la 30 septembrie 1957, fiind fiul renumitului anatomopatolog prof. dr. Krikor Pambuccian, profesor la Universitatea de Medicină şi Farmacie „Carol Davila” din Bucureşti.
A urmat cursurile UMF Carol Davila între anii 1977 şi 1983 şi a fost şef de promoţie al clasei sale. Profesorul a emigrat din România în anii 1980, având apoi o lungă carieră medicală şi universitară în Statele Unite.
Prof. Pambuccian a devenit în 2012 profesor titular la University of Minnesota din Mineapolis şi ulterior la Loyola University of Chicago, unde a fost director de patologie chirurgicală, director de patologie anatomică şi adjunct al catedrei de patologie.
ULTIMUL INTERVIU
Ultimul său interviu din România a fost acordat 360medical.ro în aprilie 2020, după izbucnirea pandemiei de Covid-19.
Vă prezentăm în continuare interviul integral oferit de prof. dr. Ştefan Pambuccian pentru 360medical.ro în aprilie.
Care sunt măsurile de carantină şi izolare la domiciliu cele mai eficiente în limitarea extinderii epidemiei?
Cu toate că nu sunt expert în epidemiologie, şi intrebarea asta are şi o latură social-politică, după ce am citit tot ce am putut despre gripa “spaniolă”, cred că carantina are rost numai la începutul unei epidemii; atunci când deja sunt multe cazuri de infecţie în populaţie, şi infecţia poate fi asimptomatică (sau subclinică), cred că e prea târziu să se instituie măsuri de carantină strictă.
Pe deasupra, carantina este dificil de instituit, costisitoare şi creează nemulţumiri. Izolarea la domicliu este foarte importantă şi trebuie instituită foarte riguros; dacă toate persoanele ar ţine distanţa faţă de celelalte, şi ar fi în afara sferei de contaminare a virusului, de vreo 2 metri, transmisia s-ar încetini, şi s-ar opri.
Bineînţeles că nu se poate ca toată populaţia să stea acasă; există oameni de care avem nevoie şi în caz de epidemie: personal medical, salubritate, armată, poliţie, guvern, vânzători de alimente şi aşa mai departe.
Dar chiar şi asa, putem să reducem la mai puţin de jumătate victimele care ar muri fără aceste măsuri. Din păcate, aceste măsuri duc şi la mărirea perioadei de timp în care se desfăşoară epidemia şi, la un moment dat, va trebui să ne oprim din izolare, şi atunci o să înceapă din nou.
Cât trebuie să dureze astfel de restricţii?
Răspunsul este că, din păcate, nu ştie nimeni cât trebuie să ne ţinem departe unul de altul. După cum am spus, în momentul în care ne oprim, virusul o să înceapă din nou să circule. Sper ca restricţiile să se poată ridica la sfârşitul lunii mai.
Cât de periculos pentru omenire este coronavirusul SARS-CoV-2?
Pe o scară de la raceală până la ciumă, cred că e pe undeva pe la jumătate. Ciuma a omorât o treime din populaţie; gripa spaniolă 50-100 de milioane, dar procentual mult mai puţin; alte gripe “celebre” din 1957 şi 1968 au omorât 3 milioane, respectiv un milion; nu cred că Covid-19 o să ajungă acolo.
Dacă vorbim de cât de periculos este pentru omenire, adică dacă ar putea să aibă vreun impact asupra speciei umane – cred că nu.
Nici măcar ciuma nu a avut mare impact, decât că a dus la schimbări geopolitice, pentru că popoarele mai civilizate aveau o infrastructură care se baza pe populaţie să lucreze în agricultură, meştesuguri, transporturi etc. Cu dispariţia unei mare părţi a braţelor de lucru, mare parte din infrastructură s-a prăbuşit, ceea ce a dus la slăbiciunea unor ţări sau imperii şi expansiunea altora. Dar, în final, specia umană a continuat…
Acest coronavirus se va opri din a fi un pericol atunci când:
– o mare parte din populaţie o să fie imună, fie pentru că a avut infecţia şi s-a vindecat, sau pentru că a fost vaccinată (asta după 12-18 luni);
– dacă avem noroc şi virusul, care suferă constant mutaţii, va avea mutaţii care-l fac mai puţin virulent;
– dacă, dupa cum zic unii – după părerea mea mai nefondat pe fapte ştiinţifice -, virusului nu-i place căldura şi soarele primăverii sau verii;
– dacă suntem în stare să ne ţinem departe unul de altul suficient de mult timp până când nu mai circulă virusul.
Ce este diferit la această pandemie faţă de cele anterioare?
Cred că răspunsul este: NOI. Noi suntem diferiţi faţă de toate pandemiile anterioare. Nu mai acceptăm să moară milioane. Ne sacrificăm cu toţii, ducem economia mondială de râpă, pentru ca să salvăm cât mai mulţi membri ai speciei umane.
Cred că este foate lăudabil şi, în mare parte, se datoreşte presei, televiziunii şi internetului, care ne-au făcut să urmărim în direct pandemia.
Ce învăţăminte putem trage din actuala criză Covid-19?
Cred că această criză ne arată că am subapreciat oamenii: dacă le dai o sarcină neplacută (ca statul claie peste gramadă acasă) în folosul tuturor, majoritatea oamenilor nu ne dezamăgesc. Cred că criza asta poate fi exploatată de oameni fără principii spre folosul lor personal, negând tot efortul altruist al tuturor celorlalţi.
Cred că o asemenea criză poate să ne arate cine este un conducător bun şi cine nu, cine are instituţii solide şi cine nu. Din păcate, memoria noastră e scurta.
Gripa “spaniolă” din 1918 nu a rămas în memoria umanităţii şi lecţiile pe care ni le-a dat nu au fost folosite. Odată trecută, toata lumea s-a întors la ceea ce făcea înainte şi cei dispăruţi au fost uitaţi imediat de toţi, în afară de rudele şi prietenii cei mai apropriaţi.
Nimeni nu a fost tras la răspundere pentru că nu a răspuns la timp la pandemie şi au trebuit să moară 650.000 de americani, cu toate că se ştia ce ravagii a făcut epidemia în Europa. Politicienii au continuat să fie politicieni şi să nu asculte sfaturile medicilor.
Ce sfaturi aţi da personalului medical din România?
Greu de răspuns, pentru că nu ştiu cum sunt spitalele din România acum şi nu stiu de ce echipament dispun.
Cred că trebuie să încerce să facă totul ca să reducă anxietatea şi stresul (uşor de spus şi greu de făcut!), pentru că stresul poate duce la erori care ar putea fi fatale.
Cred că situaţia nu e foarte deosebită de cea pe care o văd în spitalele americane: toată lumea se plânge că nu are echipament de protecţie, aparate de ventilat şi aşa mai departe. Şi ne e frică tuturor, pentru că în fiecare zi mai auzim de cineva (un doctor), pe care-l ştim, care s-a îmbolnăvit şi a murit.
Mergem zilnic la spital şi ştim că suntem în pericol să ne infectăm şi/sau să ducem infecţia acasă. Ştim că nu o să ne ridice nimeni statui dacă murim. Şi totuşi, mergem la spital, ne facem treaba, comunicăm cu rezidenţii prin WebEx sau Zoom, comunicăm prin email, social-media sau chiar prin telefon cu colegii din alte spitale şi alte oraşe să vedem cum o duc şi dacă au gasit nişte soluţii care reduc riscul sau îmbunătăţesc funcţiile noastre de educatori.
Nu ne putem permite să lăsăm studenţii şi rezidenţii de izbelişte pentru că, dacă nu-i învăţăm nimic timp de câteva luni, o să fie mai puţin competenţi şi s-ar putea să trebuiască să aibă grijă de noi la un moment dat…
Cred că cu toţii, ca medici, avem nevoie acum, mai mult decât oricând, de sprijin moral şi material (echipament de protecţie). Sub faţada de bravură pe care o avem, suntem cu toţii oameni. Vorbind cu colegii, îmi dau seama că majoritatea nu pot dormi, iau mai greu deciziile medicale de rutină şi dau toate semnele de “burn-out”. O sa treacă şi asta. Să sperăm că o să treacă curând.
