Oamenii de ştiinţă de la Universitatea Queensland (UQ), din Australia, au descoperit că aproape 70% dintre pacienţii suspectaţi de demenţă frontotemporală nu sufereau în cele din urmă de această boală, în cadrul unui studiu menit să identifice factorii care contribuie la diagnosticarea eronată a acestei afecţiuni extrem de dificil de diagnosticat.
Demenţa frontotemporală este una dintre cele mai frecvente forme de demenţă la persoanele cu vârsta sub 65 de ani. Spre deosebire de Alzheimer, care se caracterizează prin probleme de memorie, demenţa fronto-temporală implică degenerarea lobilor frontal şi temporal ai creierului, afectând personalitatea şi comportamentul.
O echipă de cercetători australieni a analizat datele de la 100 de pacienţi suspectaţi de demenţă frontotemporală, care fuseseră trimişi la controale suplimentare de medici specialişti precum neurologi, psihiatri sau geriatri.
„Dintre cei 100 de pacienţi, 34 au fost cu adevărat pozitivi, iar 66 au fost fals pozitivi pentru demenţa frontotemporală”, a declarat marţi medicul psihiatru dr. Joshua Flavell, într-un comunicat.
Interpretarea eronată a scanărilor cerebrale, în special imagistica nucleară, a dus la diagnosticarea incorectă a 32 de pacienţi. De asemenea, testele cognitive, cum ar fi testele funcţiei executive, au contribuit, de asemenea, la diagnostice eronate la 20 de pacienţi, a precizat medicul
Studiul a comparat informaţiile iniţiale de trimitere cu diagnosticele clinice finale pentru a determina anumite tipare în ceea ce priveşte precizia diagnosticului.
Dr. Flavell a indicat faptul că studiul a evidenţiat necesitatea interpretării atente a testelor de diagnostic la pacienţii suspectaţi de această boală.
„Am constatat că pacienţii cu antecedente psihiatrice au fost mai susceptibili de a fi diagnosticaţi greşit”, aadăugat medicul.
Interpretarea eronată a scanărilor cerebrale şi a testelor cognitive, în special a testelor neuropsihologice formale, a contribuit semnificativ la diagnosticele inexacte, a dezvăluit medicul..
Un alt autor al studiului, profesorul Peter Nestor, de la Clinica de Tulburări Cognitive şi de Memorie a Spitalului Mater şi de la Institutu Queensland Brain al UQ, a recomandat medicilor să fie atenţi să nu suprainterpreteze rezultatele neuroimagistice şi neuropsihologice şi să ezite să eticheteze schimbarea comportamentală ca demenţă frontotemporală la pacienţii cu antecedente psihiatrice.
„Ar trebui să se pună mai mult accentul pe observarea directă a comportamentelor asociate cu demenţa frontotemporală şi a semnelor neurologice fizice în clinică, mai degrabă decât să se bazeze exclusiv pe rapoartarea simptomelor”, a completat el.
Echipa a comparat diagnosticul iniţial de trimitere a demenţei frontotemporale suspectate cu rezultatul pe termen lung, urmărind persoanele timp de până la cinci ani pentru a fi siguri de diagnostic.
Prin creşterea gradului de conştientizare a acestor capcane în procesul de diagnosticare, specialiştii consideră că precizia diagnosticului pentru demenţa frontotemporală poate fi îmbunătăţită.
Cercetarea a fost publicată recent în European Journal of Neurology.
